Si eu cred ca un copil trebuie educat in credinta încă de mic, chiar din pantec, si e adevărat catine mult de parinti, in primul rând de mama...aici problema e ca, si vb numai despre mine, chiar daca îmi doresc, nuvreusesc sa fiu modelul perfect de credinta si moralitate, pt ca sunt pacatoasa, cu credinta slaba si schimbătoare...imi amintesc ca la începutul sarcinii cu el, ii citeam cate un cap din Noul Testament,☺ , dar asta o perioada scurta...apoi n-am mai facut-o ca ma luam cu treaba..de cand s-a născut pana acum câteva luni puneam mereu dimineata SF Liturghie la TRinitas, acum ii pun mai rar, mai mult desene...la biserica il duc la inchinat icoanele, dar acasa desi le cere sa i le dau de pe perete, dupa 2min de pupat icoane, le tranteste si împinge cu piciorusele...acum, eu sunt sigura ca nu pricepe el ce e cu evlavia, cu povestile despre Doamne DOamne încă...nici desenele biblice nu il atrag...mai zice el cate un " aiaia" sau "amin" csnd aude la trinitas...totusi simt ca nu stiu cum sa fac ca da-l educ in credinta asa mic...eu am suferit si sufăr mult in viată de pe urma nevredintei, a neascultării...desi aproape am fost crescuta in biserica de mica, in adolescenta m-am răzvrătit, iar mai târziu urmările păcatelor nu au întârziat sa apara...totusi faptul ca aveam o baza m-a ajutat mult, pt ca am găsit mai usor calea de întoarcere...desi sovaiala si credintabslaba de aici se trag, si nu reusesc sa urc duhovniceste....O parte din vina razvrstirii mele o arebdi mama, pt ca efectiv mi-au "băgat pe gat" biserica...(mama si tatăl meu s-au despartit cand eram de 3 ani, apoi m-au crescut bunicii si mama.EA insa a ramas cu frici si o depresie seriasa si de atunci toata copilăria mea a alergat la preoti sa-i găsească raspusuri...asa am crescut mereu la slujbe, masluri, in casa se citeau tot felul de rugaciuni, veneau preoti, mergeam la manastiri etc. Dar cand am crescut, am ramas doar eu cu mama di bunica, iar mama nu a stiut sa-mi dea răspuns la argumentele stiintifice despre lume pe care ti le pune in fata scoală, stiinta, ba mai mult, insista da am amici numai de la bis, sa fiu prietena doar cu seminaristi, pt ca numai ei te respecta...rochii lungi si tinuta babeasca la 15 ani..nu iesit la un suc, nimic...asa ca am luat-o pe cont propriu, am inceput sa fac ce voiam eu, sa vad biserica si preotii ca niste mijloace de manipulare a maselor de oameni simpli si pe Dzeu ca o inventie care sa servească aceluiasi scop...mi-e si rusine sa vad acum cat ma îndobitocisem eu...M-am întors dupa vreo 7 ani, cand sleita de puteri si de lumea pe care o descoperisem sm facut niste atacuri de panica de nu mai stăteam nici in picioare...mama si bunica ma duceau pe brate la medic...ma linisteam doar dupa ce întinsa in pat si sleita de puteri ziceam neîncetat Tatăl Nostru...si încet, in luni de zile am inceput sa-mi revin si mi-am dat seama ca atunci cand singura nu m-am mai putut ajuta, trebuie sa fi fost doar ceva mai presus de mine, DZeu, care a facut-o, asa ca stiu acum ca viata in credinta e calea corecta..dar întoarcerea e grea).Stiu ca mama mi-a dorit binele, dar cred ca nu a stiu calea sa ma invete credinta in mod real..SI mai stiu, ca daca nu sunt atenta, si copiii mei vor patii la fel..de asta ma si simt neputincioasa, pt ca desi e mic, clipele trec, si daca eu nu stiu sa abordez corect credinta cu el, va ajunge ca mine si va suferii...pt ca nu e nimic mai de pret ca linistea sufletesca si echilibrul psihic, care nu sunt cu putinta fara Dumnezeu...DOamne ajuta!!!
|