View Single Post
  #54  
Vechi 16.05.2013, 14:09:30
Annyta
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Citat:
În prealabil postat de cezar_ioan Vezi mesajul
Din ce mă trec și eu cu anii cred / sunt lămurit prin Mila Domnului, tot mai mult, că Apostolul nu face literatură în Corinteni I, când ne împărtășește ițele Iubirii, dimpotrivă, fiecare cuvânt este o poartă deschisă pentru un drum nesfârșit al Adevărului. Iubirea cântată de Pavel în Corinteni este Taină mare. Apostolul cheamă la Iubire și îndeamnă, deschizînd prin cuvântul său, larg, toate ușile închise în ființa noastră.
Sunt clipe în viață când îți spui singur: da, ce adevăr mare a scris Pavel, da, așa e, dragostea îndelung rabdă... Și te bucuri că ai înțeles, prin însăși experiența ta pe care ai avut fericirea să o primești în dar de la Dumnezeu.
Alteori zici: da, așa e, acum sunt încredințat - dragostea nu caută la ale sale... dragostea nu se mânie... Ci eu, dobitocul și nesăbuitul și egoistul și nebunul, iată m-am mâniat, iată m-am trufit ș.a.m.d.

Și uite-așa, rând pe rând, cercare cu cercare, te încredințezi de tot Adevărul (cum zicea un coleg pe alt topic - viața duhovnicească se învață; prin descoperire de Sus, aș adăuga eu). Și lauzi pe Pavel și lauzi pe Dumnezeu. Apoi se întâmplă să mai uiți, să te iei iar cu ale tale și să guști catranul păcatului, al egoismului, al lepădării, al nebuniei și al prostiei. Și iar se-ndură Dumnezeu de tine și îți prilejuiește lămurire... Și iar uiți, iar te afunzi în mare, în mocirla răutății grosiere a inimii proprii și a lumii... Și tot așa, perpelire și strunjire sub foc, că fierul răutății noastre este mare și greu, deseori.

Cu adevărat Iubirea nu trece. Se retrage, poate, în discreție, însă nu e învinsă, nu piere, nici în clipă nici în veac.
În clipele când sufletul nostru adie în vecinătatea Iubirii, împărtășindu-se fie și o clipită, atunci cunoști că puterea Iubirii e de neînvins.
Apoi uiți, vai, te închizi în cazemata de fier a gândurilor tale înfricoșate, în ițele felurite ale deznădejdii și găsești spontan justificări pentru toate ticăloșiile tare care par atât de izbutit poleite. Și iarăși, o vreme, devii "morminte frumos văruite...".
Frumos!

Nu mi-am pierdut credința și/ sau nădejdea în Iubire. Observ însă că există oscilații din astea, așa cum descrieți și dvs. Nu sunt capabilă să păstrez Iubirea... Uneori mă închid față de cerințe venite de la aproapele, căci nu mă simt în stare să le răspund. Dar nu mă simt vinovată din cauza asta... sau poate că da... vinovată că în mine trăiește eu-l meu limitat.
Reply With Quote