Mi-aduc aminte că cineva a convins un ateu de existenţa lui Dumnezeu prin simplul gest de a-i arăta stelele…Dacă nu există viaţă dincolo, cum de Dumnezeu ne-a dat atâtea stele în jur, miliarde de astre?Infinitatea!…Nu cumva, aceste astre sunt acele ,,lăcaşuri multe” de care vorbeşte Sfânta Scriptură?….După acest credincios, Acelaşi Dumnezeu care a permis ca în prezent să fim şase miliarde de oameni care nu semănăm unul cu celălalt, Acelaşi are puterea – relevată tocmai prin această unitate în diversitate – de a ne da suflet călător, o misiune şi după încheierea vieţii pământeşti. Dacă finalitatea a toate este moartea cum spun necredincioşii, cum se face că suntem înconjuraţi de atâta viaţă şi planetele roiesc în jurul nostru mărturisind prin mersul lor ca de ceasornic despre Creatorul lor?…
Tot în legătură cu lumea de dincolo, Părintele Stăniloae avea o vorbă. Părintele avea două nepoate călugăriţe, pe care le vizita constant la Ţigăneşti (mânăstire din Prahova). La plecare părintele le spunea mereu aşa; ,,Aveţi grijă că aţi pierdut deja lumea aceasta, să nu cumva să o pierdeţi şi pe cealaltă”. Mi-aduc aminte şi de vorbele excelentului pedagog George Pruteanu. Acesta mi-a mărturisit într-un intreviu următoarele: ,,Dincolo, eu cred, va fi ca la hanul spaniol..Fiecare va avea ce a adus cu el…”