În Patericul Sfinţilor Părinţi scrie despre un frate care mult se întrista şi plângea mereu pentru păcatele sale. Într-o zi I s-a arătat lui Domnul, zicându-i: “Ce plângi, omule, ce te întristezi aşa?” şi a răspuns fratele: “Nu voieşti, Doamne, să plâng şi să mă mâhnesc, căci cu atâtea Te-am scârbit?”. Atunci Domnul, întinzandu-şi mâna, a pus-o pe capul lui, zicând: “De acum nu te mai scârbi, de vreme ce tu Te-ai scârbit pentru Mine, Eu nu Mă voi scârbi asupra ta, căci dacă sângele Meu l-am dat pentru tine, cu mult mai vârtos îţi voi da iertare şi ţie şi la tot sufletul care se pocăieşte curat!”
După aceasta, venindu-şi în sine, fratele s-a aflat cu inima plină de toată bucuria şi s-a încredinţat că Domnul a făcut milă cu dânsul. Deci, toată viaţa lui a petrecut-o cu multă smerenie, mulţumind lui Dumnezeu totdeauna. Din această pildă se vede cât de mare este folosul pe care-l dobândim din întristarea cea după Dumnezeu şi cât de mult preţuieşte Dumnezeu această întristare a noastră.
Întristarea este de două feluri şi anume: este întristare care omoară sufletul şi este întristare care sfinţeşte sufletul. Întristarea care este amestecată cu deznădejde este boală otrăvitoare pentru suflet, pentru aceasta zice şi Sfântul Apostol Pavel: “Să nu vă întristaţi ca cei ce n-au nădejde”. Iar întristarea cea pentru păcate, care este însoţită cu nădejdea mântuirii vine din lucrarea Duhului Sfânt, care ne vorbeşte prin glasul conştiinţei. Mustrarea aceasta a conştiinţei, care nu se desparte de nădejde este călăuza cea sfântă care ne duce spre mântuire.
În cartea cea pentru Mărturisire scrisa de Sf. Nicodim Aghioritul aflăm următoarele cuvinte despre boala întristării celei fără de nădejde, care se mai cheamă şi deznădăjduire: “Deznădăjduirea este răutatea cea mai mare şi cea mai vătămătoare din toate răutăţile”. Deşi toate păcatele sunt potrivnice lui Dumnezeu, sunt numai pe de-o parte dimpotrivă, pe când deznădejdea este pe de-a-ntregul împotriva lui Dumnezeu, în toate direcţiile şi în toate privinţele, căci ea combate pe Dumnezeu şi-L scoate afară din suflet, socotind răutatea drept Dumnezeu şi pe diavol pricinuitor al răutăţii.
Omul cel cuprins de boala deznădejdii socoteşte că răutatea este mai puternică decât bunătatea lui Dumnezeu şi mai nemărginită decât însăşi nemărginirea lui Dumnezeu. De vreme ce el nu mai crede că Dumnezeu poate să-l mântuiască, prin aceasta omul socoteşte că răutatea este mai presus decât Dumnezeu.
Dar oare poate să fie o necinstire şi o nechibzuinţă mai mare ca aceasta? Adică a socoti cineva că neputinciosul păcat este mai tare decat Cel Atotputernic sau că cel scurt întrece pe Cel nemărginit şi cel fără fiinţă ar fi mai presus decât Cel pururea fiitor? Pentru aceasta scrie la “Mărturisirea Ortodoxa” că deznădăjduirea este un păcat împotriva Duhului Sfant.
Sfântul Vasile cel Mare zice că dacă s-ar putea măsura adâncul milostivirii lui Dumnezeu, atunci ar fi iertat, adică s-ar îngădui şi deznădăjduirea, socotind mulţimea păcatelor noastre. Dar câtă vreme păcatele noastre se pot număra şi se pot măsura, pe când mila şi îndurarea lui Dumnezeu este cu totul nemăsurată, deci pentru asta nu se cade să fie deznădăjduirea, ci să cunoască omul mila lui Dumnezeu şi să-şi arate la duhovnic păcatele sale.
Deznădăjduirea este împotriva judecăţii celei drepte căci ea nu are loc între cele omeneşti şi iată pentru ce anume: câtă vreme cel care a păcătuit mai trăieşte încă, acesta este semn că Dumnezeu îl primeşte şi nu l-a părăsit. Nu l-a pierdut, aşa cum se cuvenea atunci când a păcătuit, ci l-a lăsat să trăiască, anume ca să se pocăiască. Despre asta ne incredinţează Sf. Grigorie Palama.
Deznădăjduirea este semănată de către diavol, după cuvântul Sf. Efrem Sirul, căci înainte de a săvârşi omul păcatul, îi şopteste că nimic nu este păcatul, iar după cădere îi zice că păcatul este atât de mare, încât nu mai este iertare pentru el.
În sfârşit, să fim încredinţaţi că deznădăjduirea este împotriva Sfintelor Scripturi din Legea Veche şi din Legea Noua. Căci în Sfânta Scriptură se înfăţişează de mii de ori mila cea negraită a lui Dumnezeu, prin care primeşte totdeauna pe cei păcătoşi. Atâtea şi atâtea pilde arată potrivnicia deznădăjduirii. Atâţia păcătoşi, împovăraţi cu nenumărate păcate arată că s-au mântuit de la începutul lumii numai pentru că nu şi-au pierdut nădejdea, cum au fost: Lameh, Manase, Nabucodonosor, David împăratul, apoi femeia cea desfrânată, vameşul cel smerit, fiul cel pierdut, tâlharul cel credincios, Pavel şi Petru verhovnicul, precum şi toţi ceilalţi care s-au mântuit. Păcatul deznădejdii este şi împotriva cuvintelor Sfinţilor Părinţi care învaţă pe cei păcătoşi să nădăjduiască la mila lui Dumnezeu şi să arunce deznădejdea, dovedind că nu este nici un păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu