Și pentru că mi-a mai rămas un gând: Mulți încă păstrăm o frică față de Dumnezeu, și de aici iarăși o neliniște: Cum să împaci frica cu iubirea? Cum crezi că Dumnezeu este Iubire, dacă tu te temi de El?
Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii, spune Solomon. Un alt înțelept (nu știu precis cine) a adăugat: iar sfârșitul este iubirea.
Dar nu orice frică, nu una terifiantă, pentru că nu credem într-un Zeus capricios și răzbunător, care tună și fulgeră și nu cunoaște mila.
Ne este în general frică de Dumnezeu-Tatăl, mai puțin de Fiul, deși în altarul bisericilor El este reprezentat pe tronul Judecătorului, așa cum reiese din Evanghelie. Toată judecata Tatăl I-a dat-o Fiului ne spune Hristos.
Iar pe Tatăl tot Iisus ni-L face mai bine cunoscut, căci cine altcineva este Tatăl iubitor care-l iartă pe fiul risipitor și renunță chiar la slava Sa, alergând în întâmpinarea păcătosului iubit, pe care-l iartă chiar înainte ca acesta să apuce să spună ceva și îi redă slava de odinioară, harul Său?!
Deci pentru ce să ne fie frică? Mai rămâne să ne temem doar de nestatornicia noastră, de gândul nostru rău de a fugi de acasă, să ne temem că ne-am putea depărta de iubirea lui Dumnezeu, că prin păcatele noastre L-am întrista.
__________________
Știu, vom muri. Dar cîtă splendoare! (Daniel Turcea)
|