[ioanna]

In imaginarul popular romanesc gasim multe elemente crestine intr-un scenariu necrestin, semn ca doctrina a patruns puternic in randul populatiei satesti. Cu totii am auzit istorisiri despre Sfanta Vineri, asociata cu Sfanta Paraschieva, despre Sfanta Duminica ,baladele Soarelui si a Lunii, Ursari, Apa Sambetei, Duminicii etc., asa ca va propun un efort colectiv de memorie, o plimbare mentala de la o comunitate la alta, prin toata tara si sa gasim obiecte ,obiceiuri ,cantari, credinte si superstitii sustinute de o poveste. Avem o identitate si e pacat sa ne-o uitam.

De asemenea, pentru ca nu mai exista un topic dedicat CULTURII POPULARE, puteti adauga orice tema de discutie legata de etnologia romaneasca, inclusiv pilde, fabule si motive populare inserate in iconografia bisericilor romanesti.

Incep eu, insa fiecare poate adauga cate o poveste, doar mitologia romaneasca este extrem de bogata si nu conteneste mereu sa ne surprinda.

1. Povesti pierdute ale oului rosu
"Legendele de intemeiere" ale oului de Pasti sunt multe si variate. Trei dintre ele o au in centru pe Maica Domnului. Potrivit celei dintai, Maria era urmarita de iudei si, pentru a le distrage atentia, vopseste niste oua si le arunca peste umar. Intr-o alta varianta, urmaritorii arunca cu pietre inspre ea, dar pietrele se transforma, in zbor, in oua rosii. Cea mai cunoscuta legenda ne spune ca Maria Magdalena sau Fecioara Maria aduce pe Golgota un cos cu oua cu care incearca sa ii imbuneze pe soldatii romani care il pazeau pe Mantuitor. Sangele Lui se prelinge de pe cruce, inrosind astfel ouale.

In trecut, gospodinele de la tara vopseau ouale pentru Pasti in Joia Mare. Existau doua categorii: oua rosii, numite si "merisoare", si oua cu modele ("incondeiate", "scrise", "pictate" cu ceară, "chinuite", "muncite"). "Ouăle chinuite" nu se dadeau de pomana, pentru ca se credea ca nu sunt primite de Dumnezeu. In unele locuri se vopseau cateva oua in negru pentru sufletele celor morti. De Pasti, in prima zi, ouale se ciocneau dupa o anumita regula: capul cu capul şi dosul cu dosul. In prima zi se ciocnea numai capul cu capul. Taranii credeau ca aceia care vor ciocni oua de Pasti se vor intalni si pe lumea cealalta

O alta legenda ne spuna ca diavolul a fost tintuit de Dumnezeu in fundul iadului. In disperarea lui, intreaba in fiecare an daca romanii mai colinda si daca mai fac oua de Paste. Taranii credeau odata ca, în clipa în care aceste două obiceiuri vor dispărea, Satana va pune stăpînire pe pămînt.


2. Mos Craciun in vechile legende romanesti
Pentru copiii de pretutindeni, Mos Craciun este astazi un batran bun si bland, imbracat in haine rosii, care umbla cu un sac plin de daruri. Insa „vechiul“ sau portret romanesc, asa cum il contureaza legendele referitoare la Nasterea Mantuitorului, este mult diferit.

Astfel, intr-o serie de variante ale acestor legende, Mos Craciun e un gospodar batran, rau si aprig la manie, totusi capabil de cainta. Intr-una dintre legende, se spune ca, atunci cand s-a apropiat sorocul facerii, Fecioara Maria a batut la usa unui gospodar numit Craciun, pentru a zabovi peste noapte. Acesta avea musafiri, asa nu a vrut sa o primeasca inauntru, dar i-a ingaduit sa innopteze in iesle. Fara ca barbatul sa stie, femeia lui a ajutat la Nasterea Pruncului, dar cand Craciun a vazut urmele de sange de pe mainile acesteia, s-a maniat si i le-a taiat. Maica Domnului a facut insa o minune si i-a pus Craciunesei mainile la loc. Craciun, vazand asta, s-a cait si s-a rugat de iertare, iarPreacurata, dupa ce l-a mustrat, l-a iertat. Apoi Craciun, devenit „primul crestin“, a primit-o pe Maica Domnului cu Pruncul in casa lui, unde i-a tinut la loc de cinste 40 de zile.

O alta varianta a acestei legende vorbeste despre Craciun ca despre un mare boier din Viflaimul Iudeii. Intr-o zi, acesta primeste o scrisoare prin care este anuntat ca la el va sa soseasca un imparat mare. In toiul pregatirilor, la poarta lui poposeste Fecioara Maria, care o roaga pe Craciuneasa sa o gazduiasca, intrucat n-a gasit loc nicaieri altundeva. La auzul acestei cereri, Craciun refuza, motivand ca asteapta in casa lui alti oaspeti, mai mari. Totusi, Craciuneasa o adaposteste pe Fecioara in iesle si o ajuta sa il nasca pe Mantuitor. La auzul vestii ca sotia lui a mosit-o pe femeia cea simpla, Craciunul se supara foc si-i taie mainile. Vazand insa minunea vindecarii acestora, el isi da seama ca oaspetele asteptat, imparatul cel mare, este de fapt copilul nascut in ieslea sa.

Pentru omul de astazi, imaginea lui Mos Craciun reflectata in vechile legende romanesti poate parea contradictorie. O explicatie a ei ar putea sta in faptul ca Mosul a reprezentat initial o veche divinitate pagana care se impotrivea simbolic noii religii crestine, dar care a sfarsit prin a fi preluata si integrata acesteia. Traditia mai vorbeste si de Mosii de Craciun care reprezinta pomenile (colacii, friptura de porc etc.) pe care, in ziua de Crăciun, gospodarii le daruiesc pentru sufletele mortilor din casa si din neam. Craciunul este, prin urmare, atat un praznic religios, cat si o sarbatoare populara incorporand numeroase credinte, rituri si obiceiuri.



3. Lumea de dincolo in cultura populara romaneasca

In cadrul mentalitatii traditionale romanesti, numeroase surse ne dau o imagine bogata atat asupra mortii cat si a traseului sufletului si a lumii de dincolo. Folclorul romanesc imbina elemente din traditia crestina cu elemente precrestine intr-un amestec tulburator. Alaturi de aceste elemente regasim traseul arhaic al drumului initiatic parcurs de suflet catre lumea de dincolo, drum in care trebuie sa-si gaseasca ajutoare nazdravane care sa-i faciliteze trecerea.

Moartea este vazută, de regula, ca o „baba hada, urata si slaba”. Totuşi, moartea este o etapă prin care trece orice fiinţă vie, şi, prin urmare, trebuie acceptată. Fenomenul morţii este prefigurat de o serie de „semne”: trosnetul grinzilor, caderea icoanelor din perete, cantecul „cocoşesc” al găinii”, etc. Uşurinţa sau, dimpotrivă, greutatea cu care sufletul iese din trup depinde de gradul de moralitate al muribundului. Un copil, de pilda, fara pacate, poate vedea chiar Paradisul pe patul de moarte, iar trecerea lui în lumea cealaltă este uşoară:

„Moartea la om vine în toate felurile; la copii vine aşa senină, cu frumusaţă. Uite, când a murit un frate mai mic al mamei, copilu’ să tot uita în sus, pă părete. Şi l-a întrebat atunci ce vede? Da el a răspuns: uite mamă un porumb al frumos şi o grădină cu flori. Mama bătrână nu vedea nimic, da copilu’ vedea” (cf. Moartea si inmormantarea in Gorjul de Nord, Ernest Bernea pag.22-23)

Pentru ca trecerea să fie benefică sufletului, este nevoie ca imediat după deces să se aprindă o lumânare, pentru ca sufletul să aibă lumină pe drumul spre Rai.
„Poporul dă celui ce moare o lumină de ceară în mână, aprinsă, care se crede că dacă i-ar lipsi din mână, la ieşirea sufletului, ar fi o mare nenorocire, căci sufletul ar rămânea pe întuneric şi nu şi-ar putea afla calea ce duce spre rai”.

Alături de lumânare, în mâna sau gura decedatului se pune unul sau mai mulţi bani, pentru a putea plăti vămile ce le are de trecut spre lumea de dincolo. „La români, banul pentru plata luntraşului se pune în gură sau între degete. Luntraşul trece sufletul peste un râu lat, care desparte cele două lumi”.

Odată ieşit din trup, se credea că sufletul se aşează lângă uşa casei, la streaşină, la fereastră, sau se plimbă prin locurile în care a trăit. Perioada acesta de stare ambiguă, între lumea morţilor şi lumea viilor, dura, de obicei trei zile, până la înmormântare, unele surse mergând, însă, până la 40 de zile:

„Sufletul mortului şade în uşa casei până pleacă la biserică, şi de aceea se pune pânza în streaşina casei”
„În locul unde a murit cineva, în trei nopţi se pune o strachină cu apă, pentru ca să beie sufletul mortului, care vine acolo până la trei zile după îngropare”.