Citat:
În prealabil postat de Annyta
Povestioara e impresionantă, o știam, într-adevăr. De altfel cred că e special scrisă pentru a impresiona și poate reușește să trezească la viață pe cei căzuți în capacana muncii în detrimentul ... vieții... Adică muncim ca să trăim, nu invers...
Câteva observații din partea mea - în cealaltă direcție:
Munca este și ea o necesitate, o datorie... ea ne maturizează, este mijlocul prin care mulți dintre noi ne lucrăm talantul, să zicem... Există și medici care lucrează mult, și scriitori, profesori (dacă mai dau meditații sau studiază pentru grade...) etc. - meserii nobile, zic eu... Calitatea se obține după efortul cantitativ, adică e nevoie de efort, timp și răbdare ca să reușești să faci un salt calitativ... Din ce am văzut eu e foarte greu să găsim un echilibru între serviciu și timpul liber. Și apoi depinde ce faci în timpul liber.
Cred că este foarte important să petrecem timp cu copiii când sunt mici. Pe măsură ce cresc, ei înșiși vor mai multă independență.
Chestia de la sfârșit, bolduită, a devenit un clișeu. Ar trebui analizată fiecare situație separat... când e cazul.
|
Ca să-l parafrazez pe Eclessiastul, vreme este pentru muncă și vreme să culegem roadele muncii. Desigur, se întâmplă ca munca să-și găsească roadele în ea însăși, mai ales atunci când se identifică cu vocația sau pasiunea, dar nu e mai puțin adevărat că performanțele carierei uneori îndoapă mândria și deturnează viața pe o pistă falsă, către o fundătură existențială. De ce îndoapă mândria? Pentru că atunci când celelalte compartimente ale vieții nu funcționează sau sunt pur și simplu falimentare, ego-ul nostru își găsește o desfătare exclusivă în aprecierile la locul de muncă, situație care stimulează, însoțește sau chiar parazitează o carieră de succes ce ocupă prim-planul și oferă ne oferă principala rațiune de a fi . Cel puțin o vreme, această motivație, minoră în realitatea ei, dar promovată la rang de majoră datorită faptului că aproape toată energia vieții e canalizată spre ea, va ține loc de sens al existenței cu oarecare succes, dar timpul trece, vraja se destramă și ce ne facem când cei care ne hrăneau orgoliul nu mai sunt în preajmă sau hrănesc orgoliile altora mai tineri, aflați "pe val"? Să ne ferească Dumnezeu, și ne ferim și noi înșine, de efectele unui ego flămând asupra ființei noastre profunde!
O carieră de succes e bună atâta timp cât munca nu devine un scop în sine și se integrează unui echilibru general al vieții. Dar când ea devine un mormânt al eșecurilor noastre pe celelalte paliere ale existenței, sfârșește într-o dezdădejde cumplită, fiindcă dintr-un asemenea mormânt nimeni și nimic nu mai învie vreodată.