S-ar putea spune că multe religii sunt bune... la ceva. Că există o căutare spirituală foarte veche, în Orientul Îndepărtat fiind semnalată de peste 5000 de ani. Că cei care le practică se simt mai bine, că pot obţine ceva în plan spiritual: o armonie, o împăcare cu sine şi cu semenii, stăpânire a patimilor, vindecare prin integrarea mai bună în lumea din care facem parte, în mediul din care suntem creaţi. Chiar şi Ortodoxia, practicată doar la nivel de religie, poate aduce beneficii similare.

Dar să transcendem lumea creată, să ne izbăvim de moarte, pentru a trăi viaţa cea nouă, în har, nu putem s-o facem noi, prin niciun fel de practică. Asta doar Hristos (Cel necreat) o face, prin jertfa Lui veşnică. Iar noi, numai în măsura în care ne impropriem viaţa Lui, în Biserică, o putem primi. Nu te poate mântui nimic şi nimeni altcineva decât El. Nu poţi să fii viu fără Cel viu; nu poţi birui moartea singur.

De aceea, toată strădania creştinului trebuie să fie de a se goli de sine ca să trăiască Hristos în el. O căutare permanentă a Lui, acolo unde ştim că este: în Biserica Sa, în Sfintele Taine, în cuvântul Său, în porunci, în semenii în suferinţă. Iar dacă ne întrebăm dacă suntem pe Cale, să ne vedem faptele: dacă sunt ale Lui sau nu. El însuşi la Judecată ne va cunoaşte după fapte, dacă faptele noastre sunt sau nu faptele Sale, dacă în chipul nostru se oglindeşte Chipul Său.