Citat:
În prealabil postat de Bucuriepedrum
"Cel care se roagă doar atunci când se roagă, acela nu se roagă deloc."
Având asta în minte, am încercat să mă rog și cu rugăciunea inimii atunci când mergeam, înotam, găteam, aveam alte activități decât a sta în fața icoanei la rugăciune.
Dar simt că nu reușesc să mă adun. Aud frânturi din ceea ce gândesc - oricât de straniu ar părea - iar asta mi se întâmplă doar atunci când încerc să lucrez rugăciunea. La acatiste, la fel, rareori simt că sunt prezentă, că într-adevăr aduc slavă și mulțumire Domnului, în restul timpului e mai mult o bătaie cu cugetul interior care rumegă cele de peste zi, lumești (sau uneori chiar legate de binefacerile primite de la Dumnezeu) în locul a ceea ce citesc.
Situația se repetă la liturghia de duminică, unde mă trezesc de multe ori cântând mecanic, pe pilot automat, răspunsurile.
Voi cum faceți să vă concentrați mai bine? Vă rugați mult ca să ajungeți să vă rugați bine?
|
Rugăciunea inimii în timpul înotului, chiar nu m-am gândit că e tehnic posibilă, îți ții respirația de tot pe sub apă dar cu exercițiu cine știe.
Cam aceleași stări le au mulți, gânduri de peste zi, cugetări teologice, probabil când ajungi să dobândești rugăciunea nici nu-ți mai dai seama cum trece timpul.
Că tot vorbeam de jurnale, este o carte- Jurnal Duhovnicesc, cuprinde însemnările unei femei despre încercarea de dobândire a rugăciunii inimii, parcursul ei.
Iată chiar în timpul comunismului a fost un preot care a organizat în parohie de mir o „școală” de rugăciune a inimii și i-a monitorizat experiențele din timpul rugăciunii, azi n-am mai auzit să fie un astfel de călăuzitor al unei școli de rugăciune a inimii care să-i îndrume pe enoriași să-și monitorizeze stările și să le indice progresele după consemnări.