[glykys]

Slujbele Bisericii reprezintă împărtăşirea concretă de viaţa cea nouă în Hristos Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ iar slujbele reprezintă intrarea noastră în această Împărăţie, trăirea şi împărtăşirea concretă de viaţa cea nouă în Hristos, de dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărăţia lui Dumnezeu (Rom. 14, 17). Cultul Bisericii ne poartă în lumea prezenţei directe a lui Dumnezeu făcându-ne părtaşi bucuriei învierii. Creştinismul este, pentru aceasta, o religie liturgică, o religie în care pe primul plan este cultul, trăirea liturgică a vieţii celei noi în comuniune cu Dumnezeu. Biserica este, în primul rând, o comunitate rugătoare, slăvitoare. Înţelegem astfel de ce Biserica noastră se numeşte ortodoxă: este Biserica ce aduce dreaptă slăvire (orthos - doxa) lui Dumnezeu şi, ca urmare, are credinţa dreaptă fiind Biserica cea adevărată.
Sfânta Liturghie - unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu
Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizează, prin excelentă, intrarea noastră în Împărăţie, mai precis unirea tuturor în Biserică şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire pentru Liturghie şi îşi găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu.






Noi, crestinii ortodocsi, suntem datori a participa (nu doar a asista) la Sfanta Liturghie. Fiecare cuvant, fiecare gest din desfasurarea ei are o semnificatie adanca. Cred ca necunoasterea acesteia ne induce caderea in plictiseala si inertie sau impresia ca la fiecare slujba totul este la fel. Va propun sa descoperim aici semnificatiile principalelor momente ale slujbei, ca tot se discuta pe alt topic despre necesitatea cunoasterii dogmelor, aspect cu care sunt de acord, cu mentiunea ca din participarea atenta la Sfanta Liturghie putem invata foarte multa teologie.



Liturghia debutează prin slăvirea împărăţiei Sfintei Treimi

Sfânta Liturghie începe prin rostirea de către preot a binecuvântării mari: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. În limbaj liturgic „a binecuvânta” înseamnă „a slăvi”, „a lăuda”. Liturghia debutează aşadar printr-o slăvire a împărăţiei Sfintei Treimi scoţând adunarea liturgică din condiţiile existenţei căzute, din „lumea aceasta” şi raportându-o la Împărăţia lui Dumnezeu („Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” - Ioan 18, 36), împărăţie care vine („Vie Împărăţia Ta” ne rugăm în Tatăl nostru - Luca 11, 2) şi a venit deja („iată a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu” - Luca 11, 20).


Scopul Sfintei Liturghii este intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu
După învăţătura Tradiţiei şi a Scripturii, Împărăţia lui Dumnezeu este cunoaşterea lui Dumnezeu, iubirea faţă de El, unirea cu El şi viaţa întru El. Este „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17). Este Împărăţia iubirii între Dumnezeu şi noi şi între noi înşine. A binecuvânta această împărăţie înseamnă a recunoaşte şi a mărturisi că ea este valoarea supremă şi ultimă şi, ca urmare, a exprima dorinţa adunării liturgice de a intra în ea. Mai mult, binecuvântarea mare afirmă scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
Binecuvântarea împărăţiei ne îndreaptă astfel atenţia, mintea şi inima spre unicul lucru de trebuintă, intrarea în împărăţie, relevând faptul că încă din viaţa aceasta este posibil a deveni părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfânta Liturghie prilejuieşte trăirea anticipată a împărăţiei cerurilor şi prefigurarea ajungerii depline în ea.


Împărăţia lui Dumnezeu este extinderea iubirii Sfintei Treimi la noi
Binecuvântarea mare este o mărturisire a Sfintei Treimi. „Prin întrupare oamenii au învăţat mai întâi că Dumnezeu este în trei feţe. Şi cum Sfânta Liturghie este taina acestei întrupări a Domnului, la începutul ei se cuvine să fie pusă în lumină şi să fie propovăduită Treimea”. În acelaşi timp este o mărturisire că Împărăţia lui Dumnezeu este Împărăţia Sfintei Treimi, a Tatălui ceresc iubitor, a Fiului devenit prin întrupare Fratele cel mai iubitor al nostru şi a Duhului Sfânt, curăţitorul nostru de patimile care ne stăpânesc ca forme multiple ale egoismului. Împărăţia lui Dumnezeu este extinderea iubirii Sfintei Treimi la noi, iubire căreia se cuvine să-i răspundem şi noi cu iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi între noi. Este o împărăţie a dragostei în care comuniunea celor ce fac parte din ea sporeşte continuu în Sfânta Liturghie pentru a ajunge desăvârşită în viaţa viitoare.
Binecuvântarea este şi o afirmare a veşniciei Împărăţiei lui Dumnezeu: „Binecuvântată este Împărăţia ... acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Se subliniază astfel caracterul eshatologic al Sfintei Liturghii, ieşirea din timpul „acestei lumi” şi intrarea în dimensiunea veşniciei.
Împărăţia ni s-a deschis prin crucea Fiului lui Dumnezeu
Binecuvântând Împărăţia Treimică, preotul face semnul Sfintei Cruci cu Evanghelia deasupra antimisului. Evanghelia este „icoana” Cuvântului lui Dumnezeu, de aceea, prin însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, se subliniază faptul că Împărăţia ni s-a deschis prin şi în Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu care, luând firea umană, a biruit moartea prin cruce arătându-ne iubirea veşnică a lui Dumnezeu pentru noi şi descoperindu-ne că nu putem intra în această împărăţie decât prin jertfă, asumându-ne crucea: „oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Împărăţia lui Dumnezeu este nedespărţită de cruce, dar în ea nu intrăm ca indivizi ci ca persoane unite în Biserică. „Toată Sfânta Liturghie este mişcarea comunităţii în duhul de jertfă a lui Hristos spre unirea deplină cu Hristos cel jertfit şi înviat şi spre jertfirea reciprocă între ei din puterea jertfei Lui”. Unirea comunităţii cu Hristos cel jertfit se face pentru a se aduce şi ea împreună cu El jertfă Tatălui şi astfel să se realizeze Împărăţia Treimii în toate. Împărtăşirea Bisericii din jertfa lui Hristos, exprimată simbolic de rânduiala Proscomidiei, se împlineşte astfel în cadrul Sfintei Liturghii.


Puterea Împărăţiei lui Dumnezeu constă în Duhul Sfânt
Binecuvântarea Împărăţiei lui Dumnezeu este o cerere ca ea să vină la noi şi ca noi să fim înălţaţi la ea. Afirmăm astfel sensul profund al slujirii divine în general şi al Sfintei Liturghii în special şi anume „pregustarea” Împărăţiei lui Dumnezeu care, deşi nevăzută „lumii acesteia”, se află deja în mijlocul nostru (Luca 11, 20). Puterea acestei împărăţii constă în Duhul Sfânt prin care Dumnezeu vine în noi. Duhul Sfânt este Duhul libertăţii care ne arată fii liberi ai Tatălui ceresc (Romani 8, 15; II Corinteni 13, 17) şi ne curăţeste de toată întinăciunea păcatului dacă ne pocăim cu sinceritate. De aceea în Împărăţia lui Dumnezeu toţi suntem împăraţi şi fii ai Celui Preînalt, eliberaţi de egoism şi uniţi în iubire jertfelnică. Perspectiva de a deveni părtaşi, în Duhul Sfânt, Împărăţiei lui Dumnezeu şi putinţa pregusţării acesteia ne descoperă Sfânta Liturghie ca o sărbătoare adevărată, plină de lumină.
”Amin”-ul este mărturisirea dorinţei de a fi părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu
”Amin”-ul rostit de comunitate ca răspuns la binecuvântare având sensul de „aşa să fie”, exprimă participarea plină de bucurie a tuturor celor prezenţi la Liturghie, la lucrarea sfântă care începe. Este o mărturisire a dorinţei credincioşilor de a fi părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu şi a încrederii că se vor învrednici de această bucurie. Dar „amin”-ul rostit ne şi responsabilizează deoarece în Împărăţia lui Dumnezeu nu intră nimic necurat sau întinat (Apocalipsa 21, 27; Efeseni 5, 5) şi, ca urmare, cel ce vine la Liturghie se cuvine să-i aducă lui Dumnezeu pocăintă pentru păcatele sale .






http://www.dervent.ro/resurse/liturghia/index-D-13.html





Iata la ce suntem chemati la fiecare Sfanta Liturghie, la intrarea in Imparatia Domnului!