Patriotismul începe cu atitudinea și considerația acordată limbii materne (atât în vorbire, cât și în scris): în cazul nostru, limba română. Și o să vorbesc despre limba română chiar cu riscul de a a fi invitat să o fac în altă parte!
În scris, fiindcă asta o observ destul de repede: Ne respectăm noi înșine propria limbă? Nici măcar nu scriem cu diacritice (ă, î, â, ș, ț). Ce să mai spun că fiecare dintre noi simțim nevoia, uneori, să punctăm diferite afirmații cu expresii din alte limbi (odinioară franceza, astăzi engleza). De ce? Nu este suficient de expresivă propria limbă? Poate că ar fi, dar nu ne interesează, "ăia nu e deștepți, care nu știe o limbă străină".
Eu trăiesc printre unguri, fraților, și nu puțini... Dvs. știți că până și numele proprii își găsesc corespondent în limba maghiară? Adică, niciodată, un ungur nu o să facă referire la tine spunându-ți
Vasile, ci
Laszlo (diminutivul Loți) sau
Alexandru, ci
Sandor, chiar dacă tu ești român neaoș.
Satu Mare este
Szatmar etc.Toate expresiile străine împrumutate și numele proprii din orice limbă sunt traduse sau măcar pronunțate după criteriile și regulile limbii maghiare și nu a limbii de origine (română, engleză sau alta). Și aceasta este valabil și pentru vorbitorii nativi de engleză, franceză etc., cu excepția situațiilor, când unii turiști vor să se adaptaze (din dorința nestăvilită de divertisment) spiritului local a unor triburi din lumea a treia (din punctul lor de vedere, și românii). La noi,
Academia Română, de fapt, Academia Antiromână, a hotărât altceva: promovarea limbilor străine în cadrul limbii române. Majoritatea încep să râdă și să desconsidere un român care pronunță
„jon” în loc de
„gion” pentru
John. Sau care ar spune
nev iork în loc de
niu i:ok pentru
New York. Nu-i așa? „Măi, dragă, ce incult este băiatul acesta. El nu știe pronunța! Ha, ha..., evident cu un râs superior și disprețuitor de țață băsesciană.” Ce incult este el dacă vrea să citească, exact, Alejandro (și nu Alehandro), nu-i așa?
Acum vreo câțiva ani, în preajma unui examen de bacalaureat, „urla” o mămică pe la TVR că ce stupid e învățământul românesc, că plozii noștri învață Rebreanu care nu este cunoscut în lume și nu le folosește la nimic, ei ar trebui să învețe William Shakespeare la limba și literatura română. Nu e o glumă: tocmai așa a spus (am auzit eu) și repet: la limba română, copii ar trebuie să învețe Shakespeare fiindcă este cunoscut.
E doar o părere personală: patriotismul începe cu limba maternă, limba în care ai început să gândești, vorbești, scrii sau să iubești. (Cu iubirea, e discutabil că la vârsta aia, deja, spunem Te amo / Te quiero, I love you sau Je t'aime, și nu perimatul și depășitul Te iubesc.)
Despre ce patriotism vorbim când nu vorbești și nu scrii (poate că nici nu dorești să o faci) în limba maternă? E primul pas, la îndemâna oricui, prin care putem dovedi că suntem patrioți... Dacă vrem să dovedim ceva!
Doamne ajută!
P.S. Ba, mai suntem câțiva tentați să scriem
tz și
sh ca substitut pentru
Ț și
Ș. Că de'..., e cool... Demonstrăm și noi apartenența noastră la mărețul imperiu de limbă engleză construit astăzi pe baza SUA, o țară nici măcar americană, mult mai iudaică decât Israelul (dar e o altă poveste). Mai știi, peste vreo câțiva ani (zeci, sute), ne va fi rușine să vorbim românește. Vom fi considerați analfabeți dacă nu vom ști, de exemplu, limba ebraică
?!