[MihaiG]

Ca să avem o bază pentru discuţie, voi reproduce definiţia păcatului din CBC:


1849. Păcatul este o greşeală împotriva raţiunii, a adevărului, a conştiinţei drepte; este o încălcare a iubirii adevărate, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui, din cauza unei alipiri strâmbe faţă de anumite lucruri. El răneşte natura omului şi loveşte în solidaritatea umană. A fost definit ca "un cuvânt, un act sau o dorinţă contrare legii veşnice".

1850. Păcatul este o jignire adusă lui Dumnezeu: "Împotriva ta, doar împotriva ta am greşit şi ceea ce este rău în ochii tăi am făcut" (Ps 51, 6). Păcatul se ridică împotriva iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi ne îndepărtează inimile de ea. Ca şi păcatul originar, el este o neascultare, o revoltă împotriva lui Dumnezeu, prin voinţa de a deveni "ca nişte dumnezei", cunoscând şi determinând binele şi răul (Gen 3, 5). Păcatul este astfel "iubire de sine până la dispreţul faţă de Dumnezeu". Prin această trufaşă înălţare de sine, păcatul este diametral opus ascultării lui Isus, care împlineşte mântuirea.

1851. Tocmai în pătimirea lui Cristos, unde milostivirea acestuia îl va învinge, păcatul îşi arată cel mai bine violenţa şi multiplicitatea: necredinţă, ură ucigaşă, respingere şi batjocuri din partea conducătorilor şi a poporului, laşitatea lui Pilat şi cruzimea soldaţilor, trădarea lui Iuda, atât de amară pentru Isus, lepădarea lui Petru şi părăsirea din partea ucenicilor. Totuşi, chiar în ceasul întunericului şi a Stăpânitorului lumii acesteia, jertfa lui Cristos devine în chip tainic izvorul nesecat al iertării păcatelor noastre.


Mai mult, inclusiv clasificarea păcatelor, aici: http://catehism.ro/CBC_061.htm


Voi da şi definiţia virtuţilor, pentru că din răspunsul domnului Eugen la postarea mea despre virtuţi reiese că din nou vorbim limbi diferite (virtuţile în accepţiune catolică nu se identifică cu actele morale):

1804. Virtuţile umane sunt atitudini ferme, dispoziţii stabile, perfecţiuni devenite obişnuinţe ale inteligenţei şi ale voinţei, care ne orânduiesc faptele, ordonându-ne pasiunile şi conducându-ne comportamentul după raţiune şi credinţă. Ele dobândesc uşurinţă, stăpânire de sine şi bucurie pentru a duce o viaţă bună din punct de vedere moral. Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele.

Virtuţile morale sunt dobândite în mod uman. Ele sunt fructele şi germenii actelor morale bune; ele dispun toate capacităţile fiinţei umane pentru a intra în comuniune cu iubirea divină.

Mai mult aici: http://catehism.ro/CBC_060.htm