Sofia era femeie din lume. Toată viața ei a fost influențată de spiritul inovator. Le ironiza pe fetele și femeile care mergeau la biserică. Considera acest lucru o manifestare a înapoierii.
Însă odată s-a îmbolnăvit. I-a apărut o durere. I-a fost teamă să nu i se întâmple ceva serios. S-a dus la medic. A consultat-o. Era un caz de boală rar întâlnită. I-a prescris un medicament nu foarte obișnuit. L-a trimis pe fiul ei să-l cumpere de la farmacie.
A început să-l ia. După cinci zile medicul a revenit acasă la ea. A consultat-o iar. Privirea i-a căzut pe noptieră, unde se afla medicamentul. A pălit dintr-o dată când a văzut o sticluță de...
- Ați luat din medicamentul ăsta? a întrebat medicul cu agonie...
- Da, doctore, a răspuns Sofia. De ce? Ce se întâmplă? Ați devenit palid.
- Groaznic! Groaznic! a șoptit medicul. Cine ia din medicamentul acesta ori înnebunește, ori moare. Din greșeală, ți-au dat alt medicament... Dumnezeul meu!...
Sofia a rămas încremenită. Și acum? Ce se va întâmpla acum? În ceasul acesta de primejdie și-a adus aminte de Dumnezeu. S-a ridicat încet. S-a îmbrăcat. Și, însoțită de sora ei, s-a dus la biserică, care era aproape de casa lor.
Era după-amiaza. Înăuntru nu se afla nimeni. A înaintat cu picioarele tremurânde. A zărit icoana lui Hristos. A îngenuncheat... A început să se roage și să plângă... „Dumnezeul meu, fie-Ți milă de mine. Salvea-ză-mă! Tu ești Marele Doctor al lumii...”
A stat mult timp acolo, îngenuncheată, plângând... Apoi s-a ridicat. A simțit în ea o ușurare. În ziua următoare a vizitat-o iarăși medicul. A găsit-o mai bine. A rămas uimit de evoluția bolii. El se gândea la urmări îngrozitoare din cauza medicamentului luat.
În câteva zile bolnava s-a însănătoșit pe deplin. De aici încolo a devenit un alt om. Îl binecuvântează în public pe Dumnezeu. Merge la biserică. Se spovedește. Și predică peste tot credința și recunoștința sa...
Două vindecări dintr-o dată. Una a trupului. Cealaltă, a sufletului. Două intervenții tămăduitoare ale lui Dumnezeu! Binecuvântat fie Numele Său!
*
- Dragă Barbara! Peste cinci zile e aniversarea ta. Aș vrea să-ți fac un cadou. Să-l porți și să strălucești. Gândește-te ce dorești și spune-mi. Până la 120 de lire.
Barbara plutea de bucurie când l-a auzit pe soțul ei spunându-i aceste cuvinte.
- Mulțumesc, Tasos, îți mulțumesc pentru dragostea ta. M-ai pus într-o situație delicată. Nu-ți pot răspunde acum. Întâi să mă gândesc.
- Da, draga mea, să te gândești, sunt de acord. Este prima ta aniversare după nunta noastră. Vreau să-ți arăt cât de mare e iubirea pe care ți-o port.
Barbara a căzut pe gânduri. Multe voia. Ce o să aleagă în cele din urmă? Să cumpere brățări? Colier? Era seară. S-a hotărât să se gândească în ziua următoare. Și așa a făcut.
Zorile zilei de duminică. Barbara mergea mereu la biserică, împreună cu soțul ei. După citirea Evangheliei a vorbit un predicator. A vorbit despre sărăcia și lacrimile oamenilor. Apoi a pomenit și de cheltuiala pe care o fac mulți pentru lucruri de lux și fast. Și i-a rugat pe credincioși să nu-i uite pe bolnavi, pe săraci, pe cei părăsiți.
Barbara a ascultat cu atenție. Și la un moment-dat a lăcrimat. După Sfânta Liturghie au mers acasă.
- Tasos, a zis, sunt foarte mișcată de predica de astăzi. M-a pus pe gânduri. Am eu dreptul să cheltuiesc pentru mine cele 120 de lire pe care mi le dăruiești?
- Da, draga mea, și eu am fost emoționat de predică. Ce ai de gând să facem?
- Ascultă Tasos, doamna Vasilikis, vecina noastră, știi, îl are pe singurul ei copil, Barnaba, bolnav. Sărmana văduvă s-a topit de durere. Trebuie să-l trimită în Anglia pentru terapie. Dar nu are bani. Îi trebuie doar 100 de lire pentru călătorie. Și acolo iarăși cheltuieli. Ce ai zice dacă i-am da cele 120 de lire pentru a fi vindecat singurul său fiu?
Tasos a lăcrimat. S-a apropiat de soția lui și a sărutat-o cu emoție.
- Da, Barbara, să îi dăm. Tu ești în întregime o podoabă vie. Ce nevoie ai de bijuterii?
Pe înserate s-au dus acasă la îndurerata mamă.
- Doamna Vasilikis, a zis Barbara cu blândețe. Tasos s-a hotărât să-mi facă un cadou de aniversarea mea. Dar ne-am gândit că ar fi mai bine ca acești bani să vi-i dăm vouă, pentru ca Barnaba să meargă în Anglia pentru terapie. Un copil ai și e singurul tău sprijin. Primește, deci, cele 120 de lire și aranjează degrabă totul.
Doamna Vasilikis a ascultat cu uimire cuvintele acestea. Pe neașteptate, s-a repezit, a luat mâna Barbarei și a început să o sărute cu lacrimi. La fel a făcut și Barnaba cu domnul Tasos.
- Dumnezeu să vă răsplătească pentru marele bine pe care ni-l faceți, a zis printre suspine nefericita mamă.
După câteva zile, Barnaba a plecat la Londra. A rămas acolo două luni. Din fericire avea un unchi în Anglia. Barnaba a fost la terapie intensivă și s-a întors pe deplin vindecat.
De atunci, în fiecare duminică trimite acestei familii blânde un buchet de flori pe care le adună din grădinile cunoscuților săi. Flori proaspete, stropite cu lacrimi de recunoștință pentru acei binefăcători .
*
O să vă vorbesc despre o familie necăjită care trăia în parohia noastră. Făceam parte din comisia Casieriei săracilor și l-am auzit pe preotul nostru discutând în legătură cu acest caz. M-am dus în casa unde locuiau ca să capăt informații și să constat despre ce e vorba. Mama și cei patru copii locuiau într-un apartament aflat în spatele bisericii. Mama era bolnavă, nu putea să lucreze. Un copil ieșise din spitalul de psihiatrie și avea nevoie de însoțitor și de medicamente, una din fete mergea la liceu, iar cealaltă, mai mare, lucra într-un restaurant la spălatul vaselor și ajuta pe cât putea (avea și un prunc în afara căsătoriei); al patrulea, băiat, suferea de cancer și mergea la spital. Aveau patru luni de când nu plătiseră chiria și proprietara se pregătea să-i dea afară. Aceasta era pe scurt, situația.
M-am gândit că trebuie să fac ceva, altfel aș fi dat socoteală lui Dumnezeu. Am început deci o chetă la biserică și am adunat patru chirii lunare, iar în continuare am discutat problema cu colegii de la școala unde lucram, hotărând ca în fiecare lună când primeam salariile să punem fiecare într-o cutie cât voiam. În felul acesta aproape scoteam chiria lor. Mai târziu au plecat din casa aceea și ne-am străduit din nou să îi ajutăm. Între timp ceva s-a schimbat în familie și oarecum situația s-a îndreptat .
Încă din primele zile era ceva evident. Nu o simpatizau prea mult pe noua noră, venită în casa bărbatului ei. Cele două cumnate necăsătorite ale ei o priveau încruntate. Și cealaltă cumnată, femeia fratelui celui mai mare, îi făcea mereu scene. Încet-încet a fost influențată și soacra.
Lena – acesta era numele ei – pricepea totul. Dar nu vorbea. Aștepta să vorbească Dumnezeu. Singurul ei răspuns era să se facă jertfă pentru toți. Să îi ajute pe cei care îi picurau otravă.
Într-o zi s-a îmbolnăvit Georgia, soția fratelui soțului ei. Toți ceilalți o priveau și... își vedeau de treabă. Însă Lena a rămas la căpătâiul bolnavei. Zi și noapte. Ceilalți vedeau aceasta.
Într-o după-amiază, când Lena era aplecată deasupra bolnavei, aceasta i-a spus:
- Ești un înger. A trebuit să mă îmbolnăvesc pentru a înțelege acest lucru. Iartă-mă... te-am amărât de multe ori.
Lena a zâmbit și i-a mângâiat părul. Altceva nu a zis...
Încet-încet toți au început să-și schimbe atitudinea față de ea. Șușotelile și șicanele au încetat... Cumnatele îi vorbeau dulce. Soacra se bucură acum de o așa noră.
Dar într-o seară pe Lena a cuprins-o o durere de stomac. Medicul a venit urgent. Peste puțin timp, ambulanța a transportat-o pe tânăra femeie la spital. Operație de apendicită. Încă puțin și ar fi făcut peritonită... Pericol mare.
Lena a fost salvată ca prin minune. Lângă ea s-au aflat în tot ceasul cumnatele și soacra sa. Se rugau cu toții pentru
nora de aur, precum spunea de repetate ori cu ochii în lacrimi, soacra...
Cum s-au mai schimbat vremurile! Lena Îl slăvește din tot sufletul pe Dumnezeu. Și se gândește: soarele dragostei a învins iarăși crivățul. Crivățul sălbatic al răutății...