[colaps]

> Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal?

> Poate să existe oare un tablou fără lumini şi umbre? Despre lumină avem idee numai pentru că există şi umbra. Noţiunile de bine şi rău au apărut fiindcă în viaţă binele şi răul se află permanent împreună, unul alături de celălalt.

> Iar cine n-are popor, nu are nici Dumnezeu! Să se ştie, aşadar, că toţi aceia care încetează să-şi înţeleagă propriul lor popor şi pierd legătura cu el, negreşit îşi pierd şi credinţa strămoşească, devin sau ateişti, sau nişte indiferenţi. Ăsta e adevărul! Este un fapt confirmat de realitate.

> Viaţa e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu.

> Marea taină a existenţei noastre nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti.

> Oamenii au fost făcuţi ca să fie fericiţi, şi numai acela care se simte pe deplin fericit este într-adevăr vrednic să-şi spună: "Am îndeplinit porunca lui Dumnezeu pe acest pământ. Dreptcredincioşii, sfinţii, mucenicii au fost cu toţii fericiţi."

> Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, mai sănătos şi mai folositor în viaţă decât o amintire frumoasă, şi mai ales o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească.

> Tot pe lume este trecător, singur adevărul e veşnic.

> Iubirea este o comoară fără de preţ, cu care poţi dobândi o lume întreagă, care-ţi îngăduie să răscumperi nu numai păcatele tale, dar şi pe ale altora.

> Dacă în inima ta sălăşluieşte căinţa, înseamnă că iubeşti cu adevărat. Iar dacă iubeşti, Dumnezeu te va primi la sine... Iubirea plăteşte totul, răscumpără totul.

> Ce este iadul? Şi cuget în sinea mea: e suferinţa de a nu mai putea iubi.

> Stareţul este acela care găzduieşte în sufletul său şi îmbrăţişează cu voinţa sa propriul tău suflet şi voinţa ta. Din clipa când şi-a ales un stareţ, omul renunţă la propria sa voinţă, încredinţându-i-o lui cu cea mai deplină supunere şi cu o totală uitare de sine. Acela care îşi pecetluieşte astfel soarta acceptă de bunăvoie această încercare, această austeră ucenicie, în speranţa că la capătul unor îndelungi străduinţe va ajunge să se învingă pe sine şi să se domine atât de perfect, încât după o viaţă întreagă de ascultare să poata dobândi, în sfârşit, deplina libertate, descătuşându-se de propriul său eu, ca nu cumva să împărtăşească soarta celor care-şi încheie viaţa fără a fi reuşit să se regăsească pe sine.

> Avem de asemenea şi o anume vocaţie a binelui, e drept, cam infantilă.

> Nu piroanele l-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!

> Se compară, uneori, cruzimea oamenilor cu cea a animalelor sălbatice; comparaţia este jignitoare pentru acestea din urmă.

> Suferinţa şi durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conştiinţă largă şi o inimă profundă. După mine, oamenii cu adevărat mari încearcă o mare tristeţe pe pământ...

> A doua jumătate din viaţa omului se compune de obicei numai din deprinderile acumulate în prima jumătate.

> Omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu preţul suferinţei. Aici nu e vorba de nicio nedreptate...

> Dacă vrei să învingi lumea toată, învinge-te pe tine!

> Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea şi ceva mai uşor decât linguşirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanţă şi apoi e bucluc. Dacă în linguşire absolut toate notele sunt false, ea totuşi face plăcere şi este ascultată fără supărare. O plăcere grosolană, totuşi plăcere.

> Munca purifică mintea, formează omul, iar pălăvrăgeala îl descompune.

> Caută să ajungi un soare şi atunci are să te vadă toată lumea!

> Nimic nu e mai îngrozitor decât să trăieşti într-o lume străină de tine.

> Adevărul adevărat este întotdeauna neverosimil, ai ştiut acest lucru? Ca să faci adevărul să pară verosimil, e nevoie neapărat să-i mai adaugi şi puţină minciună.

> Iubeşte animalele: Dumnezeu le-a dat gândire rudimentară şi bucurie netulburată. Nu le deranja bucuria, nu le hărţui, nu le priva de fericirea lor, nu lucra împotriva intenţiei lui Dumnezeu. Omule, nu te mândri cu superioritatea faţă de animale; ele nu au păcat, dar tu, cu măreţia ta, pângăreşti pământul prin existenţa ta şi îţi laşi urmele prostiei după tine - aceasta, e adevarată pentru aproape fiecare dintre noi!

> Nu în forţă, ci în dreptate sălăsluieşte Dumnezeu.

> Să minţi este aproape mai bine decât să copiezi adevărul spus de un altul; în primul caz eşti om, în al doilea - papagal.

> Purul adevăr este întotdeauna de necrezut.

> Nici un om nu poate trăi fără un ţel oarecare şi toţi râvnesc şă-şi ajungă ţelul. Omul neînsufleţit de nici un ţel, de nici o speranţa, se preschimbă adesea într-un monstru.

> Nu contează unde te afli numai să trăieşti, să trăieşti, să trăieşti! Oricum ar fi viaţa – dar să trăieşti!

> Râsul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc. Niciodată firea omului nu se dezvăluie mai deplin ca atunci când rade. Uneori e foarte greu să dibuieşti caracterul câte unui om, dar e de ajuns să-l surprinzi o singură dată râzând sincer şi brusc, şi atunci caracterul lui îţi apare ca lumina zilei.

> Întreaga lege a existenţei umane constă numai în posibilitatea pentru om de a se închina în faţa a ceva infinit de măreţ. Lipseşte-i pe oameni de acest infinit măreţ, ei nu vor accepta să trăiască şi vor muri prada desperării.

> În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor înnăscute. În mizerie însă, nu le mai păstrează nimeni niciodată!

> Copilului poţi să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici şi e prea devreme pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită! Şi ce bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi cred prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util.

> Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi.

> Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă ca totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi.

> De mi s-ar dovedi în modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, că nu Hristos este adevărul, că adevărul e altul - dacă demonstraţia ar fi incantabilă şi covârşitoare - n-aş sta nicio clipă la îndoială: aş alege să rămân cu Hristos, nu cu adevărul.

Eu cred că acest ultim citat ar trebui să fie pentru noi toți un model de credință întru Hristos, ceva la care să aspirăm cu toții.