Indoielile sunt tentatii frecvente. As indrazni sa spun, aproape naturale. Eu am avut mari perioade din viata in care nu am crezut. Ori am fost, cum am aflat ulterior ca se spune, teist. Adica credeam intr-un "dumnezeu al filozofilor" si nu intr-un Dumnezeu personal, care ne asista neincetat.
Chiar si acum se intampla sa am momente de indoiala (desi, acum, tentatiile mele obisnuite sunt cu mult mai penibile). Numai ca acum se intampla cateva secunde. Cand simt ca imi falfaie ideea cu Dumnezeu-Nu-Exista pe la frunte, spun "mars, bestie, de aici!". De obicei e destul. Cand nu e destul, ma rog (o rugaciune fixa, Tatal Nostru de exemplu) dupa care il rog pe Isus sa ma ajute (spun "Doamne, iar a venit tipul asta si nu imi da pace!).
Nu cunosc niciun crestin cu care am vorbit despre asta, nici macar unul singur, care sa spuna ca nu a avut momente de indoiala in toata viata lui. Afara de un preot, caruia intrebarea i s-a pus in public si banuiesc ca a preferat o minciunica decat sa sminteasca pe credinciosi.
Citind Sfanta Scriptura, vedem ca au fost drepti ai lui Dumnezeu, sfinti din cei mai mari, ba chiar si apostoli, care au avut momentele lor de indoiala. Asa ca, nicio grija: sunteti, cu ei, in buna companie. Aveti grija, numai, sa fiti in toate privintele astfel. Ca nu doar corintenilor, ci noua tuturor ne spune Apostolul: "va rog sa-mi fiti mie urmatori, precum si eu lui Cristos!"
|