[Mihailc]

În legătura cu aceasta, să cercetăm cele ce urmează. Dacă sfintele Daruri pe de o parte sunt aduse lui Dumnezeu, iar pe de alta sfinţesc pe cei ce au trebuinţă de sfinţire, de ce credem că, prin aducerea lor, cinstim şi pe cei deja sfinţiţi şi întru totul desăvârşiţi (adică Sfinţi)? Şi de ce...
Atunci când îi chemăm într-ajutor, rugându-ne lor pentru vreun lucru, le făgăduim Liturghia acestor Daruri, ca şi cum am vrea sa le închinăm lor sau să le aducem pentru ei, ca să-i îmbunăm? - Pentru că, după cum am spus mai înainte, aducerea Darurilor are şi alt rost, potrivit căruia Darurile devin ale Sfinţilor atunci când ele sunt aduse lui Dumnezeu ca mulţumire pentru slava cu care El i-a slăvit şi pentru desăvârşirea cu care i-a fericit. Darurile sunt într-adevăr, ale lui Dumnezeu, ca unele ce sunt aduse Lui; ele sunt şi ale credincioşilor care au nevoie de ajutor, ca unele ce sunt ajutătoare; dar totodată sunt şi ale Sfinţilor, deoarece sunt aduse lui Dumnezeu din pricina lor. Într-adevăr, darul hărăzit mie este al meu, oricare ar fi primitorul (chiar daca îl primeşte altul). Căci nu toate darurile le primim chiar în mâinile noastre, ci pe unele le primim şi prin prieteni, prin ai casei, sau, într-un cuvânt, prin orice persoana căreia dăruitorul le încredinţează, ca să ne facă plăcere. De aceea Mântuitorul zice ca El însuşi e Acela Care primeşte când dăm ceva săracilor, pentru că cei ce dau de pomană la sărmani, pentru Domnul fac aceasta. Asemenea şi Sfinţii primesc Darurile noastre, pentru ca datorită lor se aduc lui Dumnezeu; adică după cum pomana la săraci se face din iubirea pentru Hristos, tot aşa şi aducerea Darurilor se face din iubirea pentru Sfinţi. Deoarece îi iubim peste măsura de mult, noi socotim bunurile lor ca ale noastre şi ne bucurăm împreună cu ei de fericirea lor, ca şi cum noi înşine am fi părtaşi ai acestei fericiri. Bucurându-ne astfel pentru bunătăţile ce le-a dat lor Domnul, mulţumim Dătătorului să-i aducem daruri în semn de recunoştinţă. Dar Sfinţii primesc Darurile, nu numai pentru ca aducerea Darurilor se face din iubire pentru ei, ci şi pentru că ei se bucura şi se veselesc foarte, când noi aducem lui Dumnezeu mulţumire şi slavă prin aceste Daruri. Căci, după cum cel mai greu păcat al nelegiuiţilor e ca, din pricina lor, Dumnezeu e hulit între neamuri, tot aşa cea mai mare bucurie şi dorinţă a Sfinţilor este ca, printr-înşii să fie slăvit Dumnezeu. Pentru aceasta s-au nevoit fără încetare cât au trăit în trup şi tot aceasta le este îndeletnicirea necurmată, pricină de desfătare şi cea mai mare fericire după ce s-au mutat de pe pământ la cer. Căci dacă petrecem mulţumind necontenit lui Dumnezeu şi făcând toate numai spre slava Lui chiar şi atunci când abia nădăjduim la această fericire, cu atât mai mult acum, când recunoştinţa le e cu mult mai mare, cand sunt deja desăvârşiţi, când nu mai nădăjduiesc bunurile ci simt dărnicia lui Dumnezeu chiar în chip nemijlocit, când au ajuns luminători ca soarele din simpli pământeni ce erau, fii măriţi şi locuitori ai Împărăţiei cerurilor din robi netrebnici, mijlocitori (ocrotitori) ai noştri, din pârâţi vinovaţi, prin trecerea pe care o au înaintea Judecătorului! Aşa se face că Sfinţii nu se mai satură slăvind pe Dumnezeu şi li se pare că singuri nu-I mulţumesc deajuns; de aceea ei doresc ca toţi îngerii şi oamenii sa ia parte la imnul lor de laudă, pentru ca datoria lor de recunoştinţă să fie plătita lui Dumnezeu într-un chip mai vrednic de măreţia Lui, fiind ea sporită prin înmulţirea lăudătorilor.
Mărturii pentru aceasta sunt sfinţii tineri cei dimpreună cu Azaria care au ieşit nevătămaţi din cuptorul cel de foc; simţindu-se datori să aducă mulţumire Izbăvitorului lor şi să-L laude pentru minunea pe care o făcuse cu ei, nu s-au mulţumit să cânte numai ei singuri şi au socotit că glasul lor nu e deajuns pentru aceasta; ei chemau într-ajutor pe îngeri, pe tot neamul omenesc şi chiar cerul cu soarele şi cu stelele, pământul, munţii şi toate lucrurile necuvântătoare şi neînsufleţite, cu un cuvânt toată făptura. Iată cât de mare era râvna Sfinţilor de a lăuda pe Dumnezeu încă de pe când trăiau pe pămând şi deci cu atât mai mult acum, când sunt eliberaţi de trupul păcatului. De aceea, dacă cineva, aducându-şi aminte de Sfinţi, de cinstea, de fericirea şi de slava lor, laudă pe Dumnezeu, Cel ce i-a încununat pe dânşii, acela le pricinuieşte bucuria şi desfătarea cea mai curată decât toate bucuriile, mai cu seamă atunci când laudă pe Dumnezeu nu numai prin simple cuvinte, ci aducându-I şi daruri şi mulţumire şi încă nişte daruri care-I plac aşa de mult şi care sunt preţuite cu cea mai înaltă cinste. Căci atunci, Mântuitorul Însuşi, primind Darurile noastre cu bunăvoinţă, ne da în schimb mult mai mult decât se cuvine, adică chiar Trupul şi Sângele Său; iar Sfinţii bucurându-se de Daruri mai mult decât de orice alt lucru cu care i-am putea cinsti pe ei, se oferă cu totul să ne dea ajutorul lor la orice nevoie avem. Căci ei imită întru toate pe Stăpânul lor.(Sfântul Nicolae Cabasila - Explicări la dumnezeiasca Liturghie)
http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=203