Citat:
În prealabil postat de Roseinthedesert
Imi iau inima in dinti si o sa abordez o tema la care vor aparea destui care sa imi spuna ca gresesc. Problema manifestarilor Duhului Sfant. Am observat in decursul anilor ca problema este la mine si nicidecum la Duhul Sfant. Eu sunt cea care cu greu accept ca lucrurile pot arata altfel decat am fost invatata sau decat mi le-am imaginat. Trebuie sa recunosc ca inca am probleme cu privire la felul cum arata uneori lucrurile, cand Duhul Sfant coboara cu putere peste o biserica sau peste cineva anume. Nu odata am intors tot internetul pe dos sa citesc tot ce pot gasi despre un anume predicator prin care Dumnezeu lucreaza intr-un mod ciudat, chiar foarte ciudat, si de cele mai multe ori am ajuns la concluzia ca problema este la mine nu la ei. Nu spun ca tot ce zboara se mananca, dar intr-un procent covarsitor luand situatiile cu care m-am confruntat, a trebuit sa recunosc ca am o problema, recunosc ca inca am o problema, nu teoretic ci practic.
Teoretic stiu ca Dumnezeu are voie daca vrea sa ne ia de zuluful parului (Ezechiel 8 :3) si sa ne ridice 2 metri in sus, sau sa ne faca sa stam in cap, sau sa ne tranteasca la pamant si sa aratam ca si cum ne-ar fi lovit trenul, are voie sa ne faca sa tremuram din toate incheieturile sau sa radem ca dementii. Teoretic stiu ca daca Isus a fost in stare sa scuipe pe limba mutului, daca Isaia a umblat gol trei ani, pentru ca asa i-a spus Dumnezeu, atunci nu ar mai trebui sa ma mire nimic. Dar practic, asa crescuta intr-o biserica baptista in care trebuie sa stai linistit pe scaun, asa organizat, si in care nici nu se pune problema de o revarsare puternica a Duhului, desi am parasit de mult spatiul asta rigid si lipsit de viata, inca in subconstientul meu am o problema cu aceste manifestari.
|
Ce mult m-a intristat postarea ta. Nu cred ca pot sa te ajut (sa te scot din inselare si inchipuire), dar poate macar altii care citesc aici pot intelege ceva.
Voi reda un citrat din
parintele Arsenie Boca. Iti recomand sa-l citesti cu multa atentie.
Deci nu-i de mirare ca-i da in robia inselatorului de minte, ca sa-i chinuiasca. Cate unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavand cercarea dreptei socoteli, scancesc in inima lor dupa daruri mai presus de fire, imbulziti de iubirea de sine. Avand iubirea fara minte, pe care ar vrea sa o cinsteasca cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu ingaduie duhului rau sa-i amageasca desavarsit (II Tesaloniceni 2, 11),
ca pe unii ce indraznesc sa se apropie de Dumnezeu, necurati la inima. De aceea, pentru indrazneala, ii da pe seama vicleanului sa-i pedepseasca. Astfel, cand atarna de la Dumnezeu o atare pedeapsa peste oarecare, il cerceteaza satana, luand chipul mincinos al lui Hristos, si graindu-i cu mare blandete ii tranteste o lauda, cu care-l castiga fulgerator, si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea stramta si cu chinuri ce duce la Imparatie, umbla dupa “placeri duhovnicesti”. Iata-l cu momeala pe gat. De acum, dupa oarecare scoala a ratacirii, cand increderea ii va fi castigata desavarsit si-i va fi intarita prin potriviri de semne prevestite, ajunge increzut in sine si in hristosul lui, incat si moarte de om e in stare sa faca, intemeindu-se pe Scriptura.
Iata cum, “puiul de drac” al iubirii de sine, facandu-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau, tatal minciunii, stramba mintea bietului om, incat i se va parea pacatul virtute dumnezeiasca. Ba inca, omorand pe cei ce nu cred ca el, i se va parea ca face slujba lui “dumnezeu” (dumnezeul care l-a inselat pe el) (Numeri 25, 7-13).
Cand stai de vorba cu cate unii din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori si legatura cu judecata a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede ca stai de vorba cu un inselat si sarit din minte. Asta, pana nu-i afli prima spartura a mintii, de la care apoi toate mestesugirile vicleanului sa-si de-a arama pe fata. Trebuie sa-i prinzi momeala pe care a inghitit-o si care, de cele mai multe ori, e caderea la lauda, cu care tatal minciunii si-a mangaiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atat osardie cel amagit de minte.
Si nu e mare mirarea, caci zice un filosof: e destul sa primesti in minte o singura prejudecata, ca apoi sa nu fie prapastenie la care sa nu ajungi in chipul cel mai logic posibil cu putinta. De aceea Biserica insira printre pacatele mintii si prejudecatile. (…)
Cu ingaduirea lui Dumnezeu, satana ii cerne si ii culege pe toti cei ce umbla in lumea aceasta dupa placeri, chiar duhovnicesti, daca ii prinde ca inca nu s-au lepadat desavarsit de iubirea de sine si de orice spurcaciune a vietii, dupa atata si atata propovaduire a Bisericii. Ca patimile acestea ii fac pe oameni sa cada loviti de sagetile laudei si sa se trezeasca cu mintea inselata si sarita de la locul ei (din socoteala smereniei).