View Single Post
  #2  
Vechi 20.12.2019, 07:06:57
geusebie geusebie is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 02.11.2016
Mesaje: 15
Implicit

A doua spiritualitate – potrivit teologiei postpatristice – care s-a dezvoltat imediat după teologia evagriană și care se mișcă paralel față de cea a unirii mistice cu divinul a primei spiritualități, începe cu masalianul[1] – după postpatristici – Sfântul Macarie Egipteanul și are origini în filosofia stoică și în evlavia populară și dă prioritate simțului (…) și inimii. Potrivit lui Macarie, omul încetează să mai fie înainte de toate minte (nous), pentru a deveni un simț care sesizează realitatea interioară, în care este cuprins și Harul. Simțul inimii adeverește sau dezminte în ce măsură Duhul Sfânt există și lucrează sau nu în noi, în ce măsură existența noastră dobândește sau nu plinătate de sus. În această perspectivă, potrivit teologilor postpatristici, se va mișca mai târziu și Sfântul Simeon Noul Teolog, care pretindea o relație individuală cu Dumnezeu, valorificând în același timp simțurile duhovnicești evagriano-origeniste și ideile lui Diadoh al Foticeii. Aceste două tradiții și spiritualități patristice – potrivit teologilor postpatristici – sunt caracterizate de două faze și expresii determinante. Adică, teologia tradiției evagriene este caracterizată drept misticism teoretic având ca centru mintea fără gânduri (ἀνίδεος νοῡς), câtă vreme teologia tradiției macariene este caracterizată drept un materialism duhovnicesc, având drept centru inima. Prin prisma acestor două tradiții sunt interpretate toate pozițiile Părinților Bisericii, de la Sfântul Dionisie Areopagitul, Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii, Maxim Mărturisitorul, Isihie Sinaitul, Macarie Egipteanul până la Sfântul Simeon Noul Teolog. Și de la Nichifor cel din Singurătate, Sfântul Grigorie Sinaitul și Sfântul Grigorie Palama până la Calist și Ignatie Xantopulos. Potrivit teologilor postpatristici, concluzia este că, chipurile, Părinții începând cu secolul al III-lea, au alterat ecleziologia vechii Biserici a Scripturii și, pe de altă parte, înșiși Părinții se împart în două categorii, în funcție de cum au fost influențați de filosofia antică, mai ales de neoplatonism, de filosofii stoici și de alte tradiții mistice. Desigur, printr-o asemenea analiză exterioară și raționalistă a învățăturii Sfinților Părinți și mai ales a Filocaliei, se dezintegrează întreaga învățătură a Bisericii despre premisele cunoașterii lui Dumnezeu, se dezintegrează tradiția unitară a Bisericii, este discreditată tradiția isihastă a Bisericii noastre, așa cum a fost ea formulată în rugăciunile și imnele Bisericii noastre și așa cum a fost așezată de către Sinoadele Ecumenice, mai ales de Sinodul al IX-lea Ecumenic din timpul Sfântului Grigorie Palama. De asemenea, prin aceste interpretări se distruge tot duhul Filocaliei și învățătura Părinților numiți niptici ai secolului al XVIII-lea, avându-l în frunte pe Sfântul Nicodim Aghioritul care este calomniat, ponegrit și insultat.

3. APLICAȚIILE TEOLOGIEI POSTPATRISTICE ÎN GÂNDIREA TEOLOGICĂ CONTEMPORANĂ

Baza teologiei postpatristice a apărut în urmă cu mulți ani, așa cum am arătat deja, și a fost adusă în țara noastră prin traducerile operelor teologilor postpatristici în limba greacă. În ultima vreme însă se vorbește foarte mult despre teologia postpatristică, pentru că mentalitatea postpatristică a provocat efectiv conștiința bisericească comună. Fără să absolutizez lucrurile și situațiile, voi identifica între altele câteva învățături caracteristice pe care le-a observat și Părintele Ioannis Romanidis și asupra multora dintre acestea era de acord și Părintele Gheorghi Florovski.

Prima învățătură postpatristică care domină și azi și care nu se vede nicăieri în tradiția biblico-patristică este că ecleziologia și antropologia sunt interpretate pe baza triadologiei și nu a hristologiei. Însă Biserica este Trupul lui Hristos și omul este creat după chipul Cuvântului [2], cunoaștem că Hristos este Capul Bisericii [3] și arhetipul creării omului, dar și Cel prin Care omul a renăscut, de aceea S-a întrupat a Doua Persoană a Sfintei Treimi. Desigur, Hristos nu S-a despărțit vreodată de Tatăl și de Duhul Sfânt, de vreme ce comună este esența (ousia) și lucrarea (energeia) Dumnezeului Treimic, dar Hristos este Capul Bisericii și prin Hristos Îl cunoaștem pe Tatăl în Duhul Sfânt, așa cum a spus El Însuși: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui. Credeți Mie că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl întru Mine” (Ioan 14, 9-11). Astfel, nu se pot face analogii între Biserica omului și Biserica Dumnezeului Treimic. Interpretăm totdeauna ecleziologia și antropologia având ca bază hristologia.

A doua învățătură postpatristică este teoria despre ontologia persoanei. Această opinie este într-adevăr o învățătură postpatristică din multe și diferite motive. Mai întâi, Părinții Bisericii resping așa-numita ontologie pe care o identifică cu metafizica și care a fost condamnată sinodal, după cum vedem în Sinodiconul Ortodoxiei. Apoi, se referă la Persoanele Sfintei Treimi, datorită monarhianismului modal și dinamic, dar văd Persoanele din perspectiva teologiei Dumnezeirii celei în Trei Strălucir, iar nu din perspectiva filosofiei. Părinții nu au afirmat vreodată că Persoanele sau, mai precis, că Persoana ipostaziază firea (physis), nici că Persoana este felul de ființare al firii (physis) dumnezeiești, ci subliniau că însușirile ipostatice reprezintă felul de ființare a Persoanelor. Nici că Persoana precedă esenței (ousia), de vreme ce Persoana este alcătuită din esență (ousia) și însușiri personale. Mai mult încă, Părinții interpretează omul din perspectiva chipului și asemănării cu Dumnezeu Cuvântul și nu au făcut analize filosofice asupra persoanei umane prin analogie cu Dumnezeul Treimic, dat fiind faptul că resping analogia entis [4] a metafizicii și afirmă că nu există analogie între creat și necreat. Așa-numita ontologie a persoanei, care în paralel desconsideră viața isihastă și o interpretează drept pietism, este cu adevărat o părere postpatristică, pentru că ignoră deosebirea dintre omul trupesc-psihologic și omul duhovnicesc, așa cum o prezintă Apostolul Pavel. În plus, părerea despre comuniunea Persoanelor, trebuie respinsă în virtutea învățăturii bisericești patristice, potrivit căreia nu există comuniunea Persoanelor nici în Dumnezeul Treimic, nici în Dumnezeu-Omul Hristos, nici la oameni. În Dumnezeul Treimic este comuniunea firii (physis) și lucrarea (energeia) comună a celor trei Persoane, nu însă și comuniunea Persoanelor. De ce? Pentru că sunt și însușirile care nu se comunică, și anume: „nenăscut”, „născut” și „purces”. Perihoreza Persoanelor nu înseamnă comuniunea Persoanelor. De asemenea, în Dumnezeu-Omul Hristos unirea celor două firi este ipostatică și nu avem o unire a Persoanelor, pentru că nu există două Persoane în Hristos, așa cum afirmă nestorianismul. Iar omul se împărtășește de lucrarea (energeia) lui Dumnezeu în Persoana lui Hristos și prin El, de lucrarea (energeia) Sfintei Treimi. Despre acest subiect pregătesc un studiu special care va dezvolta această problematică și va demonstra incontestabil că teoria persoanei aplicată la om ne-a venit din Apus și mai ales din idealismul și existențialismul german. În strânsă legătură cu poziția postpatristică anterioară sunt și opiniile despre personalitatea omului prezentată psihologic, prin psihologizarea antropologiei, disprețuindu-se tradiția niptico-isihastă a Bisericii. În fine, așa-numitul personalism voluntarist constituie o poziție postpatristică.

A treia învățătură postpatristică este ecleziologia euharistică. Desigur, nimeni nu neagă marea valoare a Dumnezeieștii Euharistii la care ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, dar nu este posibil să fie separată de Biserică și de întreaga învățătură a Bisericii. Mai întâi, există o strânsă legătură între Biserică, Ortodoxia credinței și Euharistie, așa cum o vedem la Sfântul Ignatie Teoforul. Nu există Biserică fără Ortodoxia credinței și fără Euharistie, după cum nu există Ortodoxia credinței fără Biserică și fără Dumnezeiasca Euharistie, dar nici Dumnezeiasca Euharistie în afara Bisericii și a Ortodoxiei credinței. Prin urmare, Dumnezeiasca Euharistie nu se poate considera ortodoxă în afara structurii canonice a Bisericii și a premiselor necesare de participare la Euharistie. Părinții Bisericii și Canoanele Sinoadelor Locale și Ecumenice precizează care sunt premisele participării omului la Dumnezeiasca Euharistie, și anume nevoința și modul isihast de viață. Dumnezeiasca Euharistie nu poate substitui curățirea, luminarea și îndumnezeirea și, desigur, nici curățirea, luminarea și îndumnezeirea nu pot substitui Dumnezeiasca Euharistie. De asemenea, alături de Dumnezeiasca Euharistie, centre fundamentale ale vieții bisericești sunt Sfânta Scriptură, dogma și rugăciunea. Există o legătură foarte profundă între „lex credenti” (legea credinței) și „lex orandi” (legea/canonul de rugăciune). Episcopul este întâi-stătătorul adunării euharistice, dar, în același timp, trebuie să fie și profet care să propovăduiască cuvântul profetic celor care se îmbisericesc și care doresc să înainteze de la chip către asemănarea cu Dumnezeu.

Last edited by geusebie; 20.12.2019 at 22:44:29.
Reply With Quote