[Mihnea Dragomir]

De curand, un pilot s-a sinucis. Atragandu-i in moarte pe toti cei 149 de pasageri pe care trebuia sa-i duca la timp si in siguranta.
"Un nebun" a decretat presa, straduindu-se sa caute cu lumanarea indicii, antecedente, diagnostice, tratamente.
Si totusi, omul nu fusese niciodata diagnosticat cu vreo scranteala. Iar pilotii germani nu duc lipsa de controale. Nimic din ce a urmat nu a fost prevazut de nimeni. Omul nu se incadra in clasicul tablou al sinucigasului depresiv. Nu era tot mai neglijent cu indatoririle de serviciu. Nu era posac. Nu era neinteresat de lucruri de care fusese pana atunci. Nu si-a scris testamentul. Nu si-a lustruit pantofii negri. Nu avea neglijente vestimentare. Nici insomnii.

Ma tem ca Andreas Lubiz, fiindca asa se numea acel sinucigas criminal, suferea de o problema spirituala. Mai mult, ma tem ca, departe de a fi o exceptie, acest caz extrem este o oglinda a ce se intampla cu Germania. Cu Europa. Cu lumea. Cu noi.

Germanii nu mai cred in Dumnezeu. De fapt, nu mai cred nici in ei insisi, in grandoarea destinului lor. Desi Europa, civilizatia, lumea toata le datoreaza atat de mult. Dar nu lor, ci parintilor si bunicilor lor. Ei sunt piloti muti, care o iau incet in jos, carora nu li se mai aude decat respiratia. Ei nici copii nu mai vor sa faca, in schimb se revolta impotriva strainilor pe care i-au momit sa munceasca. Ca si Andreas Lubiz, ei sunt morti vii, care ii antreneaza in moarte si pe tineri. Fara o trezire de ultim moment, viitorul Germaniei nu stiu daca va fi neaparat sumbru, dar stiu ca nu va fi german. Peste putine generatii, germanii arieni de susa vor reprezenta cam 20 la suta din populatie. Si vor fi batranii aceia care asteapta seringa eutanasiei, ai carei sustinatori sunt inca de acum.

Si sa nu ne bucuram ca asta se intampla caprei vecinului, nici sa nu ne iluzionam: daca asta se va intampla in Germania, se va intampla si la noi. Avem aceeasi natalitate. Acelasi dispret pentru oameni. Aceeasi necredinta aducatoare de moarte.