[geo.nektarios]

[SIZE=2]Pe sfinţi şi pe Maica Domnului îi cinstim şi prin icoanele care-i reprezintă. Dar întrucât pe ei îi cinstim pentru faptul că în ei străluceşte Hristos, tot aşa icoanele lor le cinstim pentru că-i reprezintă în calitatea lor de locaşuri ale lui Hristos.[/SIZE]
[SIZE=2]Dar dacă cinstim icoanele sfinţilor pentru faptul că ei sunt locaşuri ale lui Hristos, cu atât mai mult suntem îndreptăţiţi să zugrăvim şi să cinstim icoana lui Hristos însuşi.[/SIZE]
[SIZE=2]Dar în ce constă această îndreptăţire?[/SIZE]
[SIZE=2]In Vechiul Testament nu existau icoane ale lui Dumnezeu, ci numai simboluri: mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfânt, chivotul legii etc.[/SIZE]
[SIZE=2]Dar admiţând simbolul, Vechiul Testament interzice idolii (Exod 20, 4; Deut. 5, 12-19). Care este deosebirea între simbolul admis în Vechiul Testament şi idolul interzis?[/SIZE]
[SIZE=2]Simbolul reprezenta în mod vizibil oarecare însuşire a lui Dumnezeu, pentru motivul că era creatură şi în sensul acesta toată creaţia este un simbol al lui Dumnezeu. Dar anumite creaturi indicate de Dumnezeu însuşi au primit în Vechiul Testament prin rugăciuni o putere deosebită de la El şi, deci, un rol de simbol mai accentuat. Dar atât faţă de simbolul general, reprezentat de orice creatură, cât şi faţă de cel special, indicat de Dumnezeu şi consacrat prin rugăciuni, Dumnezeu rămânea deosebit şi deasupra lor.[/SIZE]
[SIZE=2]Spre deosebire de simbol, idolul era o bucată de natură privită în ea însăşi ca Dumnezeu, în sens panteist. Acesta e motivul pentru care Vechiul Testament a interzis idolul şi a recomandat simbolul. Prin idol, oamenii n-ar mai fi deosebit pe Dumnezeu, de lume; prin simbol, rămâneau într-o legătură cu Dumnezeu cel deosebit de lume, punând lumea într-o dependenţă de El, printr-o relaţie cu El.[/SIZE]
[SIZE=2]Dar icoana nu mai e nici idol, care identifică cu Dumnezeu un chip creat şi confecţionat, nici simbol purtând o putere a lui Dumnezeu în sine, ci reprezentarea lui Dumnezeu care S-a făcut om, Care nu a încetat totuşi de a fi după natura Sa deosebit de natura creată.[/SIZE]
[SIZE=2]De aceea, icoana n-a fost posibilă decât după ce Dumnezeu însuşi S-a făcut om şi a făcut din faţa omenească faţa Ipostasului Său necreat.[/SIZE]
[SIZE=2]Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu însuşi a luat faţă omenească, Dumnezeu S-a făcut vizibil ca persoană, făcând să se străvadă prin umanitatea Sa dumnezeirea Sa deosebită de ea.[/SIZE]
[SIZE=2]Aceasta a dat putinţa ca şi sfinţii care II au pe Hristos în mod deplin în ei, să-L reflecte pe El şi deci şi icoanele lor să-i reprezinte ca pe nişte purtători de Hristos. Astfel toate icoanele se reduc în esenţă la faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om şi S-a arătat prin faţă omenească.[/SIZE]
[SIZE=2]Numai întruparea Cuvântului a făcut să se străvadă prin faţa omenească taina şi lumina infinită a lui Dumnezeu. Numai întruparea Lui a făcut să se arate în chip văzut, prin faţa umană indefinită, infinitul negrăit dar real al persoanei dumnezeieşti a Cuvântului. Interdicţia idolului din Exod (20, 4) şi Deuteronom avea rostul să ne ferească de a identifica lucrurile, create, în ele însele, cu Dumnezeu, sau chiar faţa omenească prin ea însăşi cu faţa lui Dumnezeu. Ea atrăgea atenţia asupra apofaticului divin, asupra absenţei lui Dumnezeu, înainte de a Se face om Dumnezeu-Cuvântul, în orice altă faţă pur omenească. Ea ne ferea cu anticipaţie de a identifica natura omenească în Hristos cu cea dumnezeiască şi ne arăta că fata omenească a lui Hristos e fata lui[/SIZE]
[SIZE=2]Dumnezeu-Cuvântul prin iniţiativa lui Dumnezeu-Tatăl, nu printr-o naştere naturală[1].[/SIZE]
[SIZE=2]Prin întrupare, Dumnezeu însuşi Şi-a făcut din faţa omenească o faţă a Sa şi a dat tuturor feţelor, care intră în comuniune interioară cu ea, să se hrănească din pomul vieţii, care este El (Apoc. 22, 2).[/SIZE]
[SIZE=2]Noi zugrăvim icoana lui Hristos nu numai pentru a ne aminti de faţa omenească a lui Dumnezeu care a fost odată pe pământ, ci pentru a ne face vizibilă, prin mijlocirea artei, faţa Lui care există şi acum şi care va exista pururea într-o legătură cu noi, asigurându-ne că şi feţele noastre vor învia la o viaţă veşnică în comuniune cu El. Vrem să avem pururea icoana feţei Lui, pentru că faţa Lui persistă pururea şi e în legătură cu noi şi vrem ca prin icoana Lui sa ne înălţăm mintea şi inima la faţa Lui nevăzută dar vie şi pentru că vrem ca atunci când ne vom întâlni cu ea în viata viitoare să fim familiarizaţi cu ea, sau să o recunoaştem cu uşurinţă.[/SIZE]
[SIZE=2]Faptul că Fiul lui Dumnezeu a putut să-Şi facă proprie faţa omenească, să dea acesteia dimensiunea interioară a infinităţii, să-Şi manifeste prin ea transcendenţa dumnezeiască şi să o facă pe aceasta eternă, arată că faţa omenească în general are în sine capacitatea de a se face chip vizibil al lui Dumnezeu; arată că Fiul lui Dumnezeu este modelul chipului omenesc, că Dumnezeu are şi El un chip, o formă de manifestare după care este creată faţa omenească, expresie vizibilă a spiritului omenesc. Apoi, păstrând-o etern, rămâne prin ea în legătură cu toţi cei ce cred în El, cum orice faţă vie e îndreptată spre altele.[/SIZE]
[SIZE=2]Desigur, faţa omenească este prin ea însăşi în procesul cosmic o apariţie ireductibilă la el, ceva unic, nerepetabil, "o deschidere spre transcendentă"[2], o continuă transcenderé, căutând adevărata transcendentă. Totuşi faţa omenească prin ea însăşi, deşi transcende procesul cosmic, e închisă de moarte, adică prin acest proces.[/SIZE]
[SIZE=2]Dar prin faţa omenească indefinită a lui Hristos se străvede adâncimea infinită a lui Dumnezeu; ea e umplută de transcendenţa divină. Şi nefiind închisă de moarte, rămâne veşnic îndreptată spre noi. Prin transcendenţa ei relativă şi pe care o închide moartea se străvede transcendenţa absolută a lui Dumnezeu, care o face să biruiască moartea şi să rămână în veci neînchisă. "A întâlni pe Hristos înseamnă a întâlni o faţă care nu se va închide niciodată"133 şidin comuniunea cu ea va primi şi faţa noastră puterea de a învia pentru veci. Hristos a restaurat astfel în Sine eternitatea feţei omeneşti. Dar aceasta arată că El, prin întrupare a restabilit faţa omenească în conformitatea ei deplină cu modelul, restabilire care nu a fost posibilă decât prin unirea modelului cu ea, întrucât modelul şi-a făcut chipul omenesc chip propriu în Sine şi prin Sine acest model se întipăreşte mereu şi în cei ce cred în El, adică stau în comuniune cu El, umplându-şi chipul lor de viaţa de care s-a umplut faţa Lui,[/SIZE]
[SIZE=2]Ipostasul Fiului ceresc, fiind în chipul Tatălui ca expresie filială a naturii divine, Se face şi ipostas al chipului omenesc creat după El ca model, sau al feţei omeneşti. El are în Sine şi chipul omenesc şi modelul Lui dumnezeiesc, dar nu separate, ci modelul străbătând şi înălţând, luminând şi transfigurând chipul Său uman, care îşi are expresia cea mai accentuată în faţă şi intrând în legătură eternă cu toate feţele. Ipostasul Fiului asumând faţa omenească îi dă acesteia caractere ipostatice personale, deosebind-o de faţa oricărui alt om, dar păstrând trăsăturile generale ale naturii omeneşti.[/SIZE]
[SIZE=2]Sfântul Teodor Studitul răspunde iconomahilor, care afirmau că firea omenească a lui Hristos a fost necircumscrisă, deci fără o figură individualizată, arătând cu citate biblice că Hristos a fost un Cine determinat, un Eu, un nume propriu deosebit de alte eu-uri şi nume proprii, şi adaugă că acest caracter nu Şi 1-a avut ca un ipostas uman aparte de cel divin, ci însuşi Ipostasul dumnezeiesc i-a dat firii Lui umane trăsăturile Ipostasului Său şi, prin urmare, El însuşi S-a făcut ca om purtător de caractere individuale şi circumscris, deşi ca Dumnezeu nu e circumscris, având totuşi nişte însuşiri personale deosebite în sânul Sfintei Treimi. Noi nu suntem nestorieni, ca sa admitem că firea omenească în Hristos e circumscrisă datorită unui ipostas uman deosebit de cel divin, zicea el. "Deoarece, după învăţătura bisericească, mărturisim că Ipostasul Cuvântului S-a făcut Ipostasul comun al celor două firi, ipostaziind în Sine firea omenească împreună cu însuşirile particulare ce o deosebesc de ceilalţi de un neam cu El, pe drept cuvânt spunem de acelaşi Ipostas al Cuvântului ca e necircumscris după firea dumnezeiască, dar a devenit circumscris după firea umană. Căci aceasta nu-şi are existenţa într-o persoană de sine stătătoare si circumscrisă în sine, afara de Ipostasul Cuvântului, ci în însuşi Acesta, ca să nu fie fire neipostaziata. Şi în Acesta e contemplată şi circumscrisă ca într-un individ"[3].[/SIZE]
[SIZE=2][/SIZE]