[geo.nektarios]

[SIZE=2]Credincioşii vor să aibă nu numai cuvântul lui Hristos cu ei până la sfârşitul veacurilor, cuvânt inepuizabil de iubire, ci şi faţa omenească a lui Hristos şi, prin ea, faţa iubitoare a spiritualităţii Lui dumnezeieşti, faţa iradiantă de maximă şi interminabilă comuniune între Dumnezeu şi cei ce cred. Din faţa aceasta de iubire interminabilă porneşte şi cuvântul Lui de iubire inepuizabilă, al cărui înţeles niciodată nu se sfârşeşte. Căci ei vor să ştie nu numai teoretic că acel cuvânt ce li se propovăduieşte e cuvântul lui Hristos, ci să-1 lege real de faţa lui Hristos, ca punct de plecare a lui. Faţa aceasta e de altfel ea însăşi plenitudine inepuizabilă de cuvinte, ca faţa iubirii nesfârşite care vrea să se comunice. De aceea şi faţa lui Iisus reprezentată în icoane vorbeşte despre El, II exprimă pe El, e un cuvânt nesfârşit al Lui. S-a spus de altfel că icoanele sunt o Biblie a celor ce nu ştiu citi, a celor ce n-au timp să citească.[/SIZE]
[SIZE=2]Mai mult chiar, prin faptul ca faţa lui Hristos este redată în icoana ortodoxă cu o respectare strictă a canonului iconografic al tradiţiei celei mai vechi, se poate spune că ea a apărat pe credincioşii ortodocşi, cum nu i-a aparat pe alţi creştini citirea asidua a Scripturii, de varietatea arbitrară a înţelegerii lui Hristos. Prin icoana ortodoxă rămasă neîntrerupt şi strict pe linia canonului tradiţional, de la începutul creştinismului, credincioşii ortodocşi au rămas nu numai la înţelegerea unitară a lui Hristos, ci şi la înţelegerea Lui din timpurile apropiate ale apostolilor şi din locurile apropiate regiunii unde a vieţuit şi a lucrat Domnul. Iar Hristos redat de această icoană este un Hristos profund duhovnicesc. Icoana ortodoxă a fost astfel, alături de literatura duhovnicească patristică, ascetic-duhovnicească, cel mai însemnat călăuzitor al credincioşilor mai râvnitori în formarea lor pe linia unei vieţi duhovniceşti, de trăire cu Hristos în Duhul Sfânt. Cel mai mult s-au format în sensul acesta sfinţii, în ale căror icoane e redat acelaşi mod de vieţuire duhovnicească, prin care ei s-au străduit să urmeze lui Hristos. In aceste icoane se afirmă şi un sens al mântuirii deosebit de cel al justificării exterioare prin jertfa de satisfacere sau de ispăşire a lui Hristos. Prin ele se arată îndumnezeirea la care sunt ridicaţi cei ce cred în Hristos, îndumnezeire care deschide orizontul veacului viitor.[/SIZE]
[SIZE=2]Stilul bizantin al icoanelor afirmă până azi spiritualitatea propriu-zis creştină şi azi începe să fie preţuit din nou pretutindeni, nu pentru că e stilul epocii bizantine, ci pentru că e stilul transfigurării şi subţirimii spirituale autentice a omului în Dumnezeu, în afară de care nu poate fi altă spiritualitate creştină autentică. Acesta e, în cazul lui Iisus, pe lângă actele personale unice în care e înfăţişat Hristos în icoane, singurul mod "obiectiv", prin care se mai sugerează necircumscrierea dumnezeirii lui Hristos, exceptând cazurile când un pictor mai plin de Duhul Sfânt reuşeşte să sugereze şi prin talentul lui ceva din această necircumscriere.[/SIZE]
[SIZE=2]Dar credincioşii ştiu că icoana le vorbeşte şi îi îndrumează pe linia vieţii de model a lui Hristos nu numai ca o învăţătură despre Hristos cel autentic; ci sunt convinşi că prin icoane ei intră şi în contact real cu Hristos, deci leagă cuvintele ce li se spun despre Hristos în Biserică, cu Hristos însuşi care e viu neîncetat şi prezent în Biserica, în orice loc unde ei îşi îndreaptă privirea spre icoana lui Hristos şi I se închină cu credinţă în El.[/SIZE]
[SIZE=2]De aceea, problema cheie care se pune pentru explicarea teologică a rolului icoanelor în Ortodoxie este: ce legătură reală şi prezentă este între Persoana vie a lui Hristos şi icoana Lui, şi cum se stabileşte ea?[/SIZE]
[SIZE=2]Definiţia Sinodului VII ecumenic afirmă că închinarea acordată icoanei "trece", "urcă" de la ea, la persoana reprezentată, la prototip. Se interpretează de obicei această expresie ca o benevolă mutare a minţii de la icoană la prototip, ca de la un lucru la o realitate cu totul separată. Dar "trecerea" aceasta are un înţeles cu mult mai adânc. Cel ce crede în Hristos nu poate să nu facă trecerea de la icoana Lui, sau a sfinţilor, la realitatea Lui, sau a lor, vie. In această necesitate a mintii de a trece de la icoană la realitatea vie a prototipului ei e implicată şi o lucrare a lui Hristos asupra celui ce priveşte icoana Lui, sau a sfinţilor, cu credinţă. Aşa cum cuvântul despre Hristos provoacă în cel ce-1 aude necesitatea de a gândi la Hristos, aşa acest cuvânt plasticizat, care e icoana Lui, provoacă în cel ce-o priveşte necesitatea de a gândi la Hristos, cum pe plan mai general orice cuvânt al cuiva despre ceva provoacă în cel ce-1 aude necesitatea de a răspunde, luând o atitudine faţă de ceea ce i se spune şi faţă de cel ce o spune. Se ascunde aci o legătură ontologică între chip şi realitatea redată în el, ca între cuvânt şi ceea ce se spune prin cuvânt, sau cel ce spune cuvântul, sau între acesta şi cel ce aude ceea ce i se spune. Aceasta, pentru că există mai întâi legătura ontologică între realitate şi chipul sau cuvântul ei, sau despre ea, pentru că nu e realitate care să nu aibă în ea implicat chipul ei şi cuvântul despre ea, sau cuvântul ei, dacă este o realitate conştientă. Deci realitatea conştientă respectivă nu poate să nu se intereseze de efectul pe care chipul şi cuvântul ei îl produc în cel pe care-1 atinge, prin faptul că i se adresează.[/SIZE]
[SIZE=2]Sfântul Teodor Studitul spune: "Dacă oricărui trup îi urmează inseparabil umbra proprie şi nu ar putea cineva spune având minte, de un corp, că e fără umbră, ci în trup e văzută umbra urmându-i, iar în umbră, trupul anticipând-o, aşa nu ar spune cineva de Hristos că nu poate fi redat în icoane, dacă este în El un trup definit. Ci trebuie văzută de aceea în Hristos existând icoana Lui, iar în icoană e văzut Hristos ca prototip. Iar pentru că sunt date împreună, se poate spune că şi atunci când s-a văzut Hristos s-a arătat virtual şi icoana Lui, întrucât de pe El s-a luat ea, întipărindu-se în oarecare materie"[10]. Sau: "Deşi ceea ce este prin fire şi ceea ce este prin lucrare, deci Hristos şi icoana, nu sunt deodată, totuşi prin faptul că icoana este virtual şi înainte de a fi făcută prin artă, ea poate fi văzută în Hristos totdeauna, aşa cum şi umbra e pururea împreună cu trupul, chiar dacă nu se vede forma în raza luminii. In felul acesta nu e nepotrivit a zice ca Hristos şi icoana sunt împreună"[11].[/SIZE]
[SIZE=2]Dacă umbra luminoasă e legată de corpul însuşi prin anumite raze materiale ce pornesc din corp, chipul cuiva e legat de realitatea lui prin razelespirituale prin care în mod necesar cineva îşi proiectează chipul lui, cel puţin în sufletul altora.[/SIZE]
[SIZE=2]Datorită acestui fapt realitatea atrage în mod necesar spre ea mintea şi, prin minte, fiinţa însăşi a celui ce îi contemplă chipul sau îi aude cuvântul, sau descrierea. Lucrul acesta îl spune iarăşi Sfântul Teodor Studitul, insistând asupra concomitentei dintre privirea chipului şi gândul la prototip. "Prototipul şi icoana sunt corelative, precum e o jumătate şi a doua jumătate. Căci prototipul aduce împreună cu sine numaidecât cealaltă jumătate, în raport cu care se numeşte jumătate. Căci nu e prototip dacă nu e icoană, precum nici jumătate dacă nu e cugetată cealaltă jumătate. Cele ce sunt împreună, împreună se şi cugetă şi există. Aşadar, deoarece nu se intercalează între ele nici un răstimp, nici închinarea nu e alta pentru fiecare, ci e una şi aceeaşi pentru amândouă'[12].[/SIZE]
[SIZE=2]Când se priveşte adică icoana, sufletul credincios vorbeşte cu Hristos şi Lui I se închină, deşi El nu e una cu icoana Lui, aşa cum mama privind fotografia fiului vorbeşte cu el însuşi, deşi nu-1 confundă cu fotografia. Icoana şi prototipul se cuprind cu mintea simultan fără a fi confundate; mai bine zis, icoana e uitată, trăindu-se relaţia directă cu prototipul. Sfântul Teodor Studitul declară chiar că "prototipul şi icoana îşi au existenţa una în alta şi prin suprimarea uneia se suprimă şi cealaltă'. Aceasta nu înseamnă vreo identificare magică sau idololatră a icoanei cu prototipul. Sfântul Teoclor Studitul ţine să precizeze aceasta. La o acuză că îndumnezeieşte icoana, cuprinzând într-o singură închinare pe Hristos şi icoana, el răspunde: "Nu se află aceasta în epistola mea, ci că nu trebuie adorată icoana lui Hristos. Căci aceasta este o cugetare idololatră. Ci numai Sfintei Treimi I se acordă aceasta. Şi că Hristos cel ce e închinat în sfânta icoană este adorat împreună cu Tatăl şi cu Duhul, iar icoanei trebuie să ne închinăm cu închinare relativă"[13].[/SIZE][SIZE=2]
[/SIZE][SIZE=2][/SIZE]