[Mihnea Dragomir]

Sunt extrem de rezervat cand aud de "reforma". Experienta imi arata ca reformele merg, cel mai des, in directia care nu trebuie. Pe urma, au consecinte greu de evaluat initial, consecinte neasteptate. Biserica Catolica apuseana a fost zdruncinata de o reforma liturgica mult prea radicala, al carei autor a fost un franc-mason dovedit. Intre ritul reformat romano-catolic si pierderea simtului sacrului este un raport evident pe care nimeni nu il neaga, in timp ce deosebiri de vederi persista numai asupra chestiunii "cine a determinat ce": liturghia reformata a dus la pierderea simtului sacrului, sau pierderea simtului sacrului a fost mai intai si a influentat pe cei care au alcatuit si au raspandit noul Liturghier ? Variantele par antinomice doar la prima vedere, fiindca legatura dintre fondul credintei si forma liturgica este biunivoca. Nu numai ca ne rugam dupa cum avem credinta, dar insasi credinta noastra e forjata de modalitatea in care ne rugam.

Pe de alta parte, asta nu inseamna ca nu exista probleme liturgice. De ce o liturghie ortodoxa duminicala, obisnuita, dureaza cam trei ore, pe cand o liturghie catolica rasariteana dureaza cam o ora si jumatate, din moment ce este aceeasi Liturghie, ba, uneori, chiar acelasi Liturghier ? Deosebirea vine de la numeroase cantece si rugaciuni supra-adaugate, care nu figureaza in Liturghier.

Pe urma, ritmul desfasurarii Liturghiei este croit dupa oamenii de ieri si nu mai corespunde oamenilor de azi. Se intampla si cu Liturghia ceea ce se intampla cu literatura, cu artele spectacolului, cu retorica si filosofia. Mai nimeni nu mai citeste "Comedia umana" a lui Balzac, in timp ce "Misterele Parisului", publicat in aceeasi vreme ca foileton, continua sa fie citite si azi. Sadoveanu este citit numai de elevi, sub amenintarea corijentei, in schimb Chiril Tricolici, Ionel Teodoreanu sau G.M. Zamfirescu se vand "la liber" si bine. Din aceleasi motive vedem piese de Shakespeare cu cel mult un antract, daca beneficiem si de acela, in timp ce citim, negru pe alb, in textul scris: "opera in patru acte". Piesele contemporane nu mai au cor, nici povestitor, fiindca lumea nu mai are timp. In Antichitate, mersul la teatru dura o zi. Cumparai bilet de la ghiseul amfiteatrului dimineata si intrai pe la 9, cand incepea spectacolul. Pana la 9.30 - 10 erau cuplete sau "one man show"-uri, in care actori sau saltimbanci incalzeau atmosfera. Pe la 10 incepea tragedia, care se termina pe la 13. Intre 13 si 15 sau 16 lumea mergea fie acasa la siesta, fie ramanea sa ia pranzul in tabernele generoase de langa sau de sub amfiteatru. Dupa amiaza era timpul comediei. De multe ori se jucau doua comedii, pana la caderea serii.

Pe urma, lucrurile s-au contractat tot mai mult. Piesele shakespiriene inca durau cam cat tragediile antice, dar ritmul era deja altul. In Hamlet pur si simplu se intampla mai multe lucruri decat in Antigona.

Cand eram copil, inca mai mergeam, cu ai mei, "o seara la teatru". Sau la opera. Piesele durau cam 3 ore si aveau, in loc de 3, doua antracte.

Am fost recent la o piesa, la Nottara. Se juca "Mizantropul" lui Molliere. O piesa lunga. Din afis, rezulta ca dureaza o ora si jumatate. Nu imi venea sa cred ca este cu putinta. Ei bine, a fost. Si nimic din ce este, cu adevarat, important in piesa aceea minunata nu a fost rasolit. Sa nu credeti ca regia a folosit prea multa foarfeca. Pur si simplu ritmul replicilor, intrarile si iesirile, schimbarile de tablouri, toate au fost mai rapide decat erau in secolul al XVII-lea, la Versailles.

Din acelasi motiv, nu mai avem, astazi, o "filosofie a marilor sisteme". Ceea ce se citeste, se vinde, se comenteaza si are succes, azi, sunt carti de filozofie punctuala, de regula sub abordare fenomenologica. "Lumea ca vointa si reprezentare" ? Sa fim seriosi, nu mai suntem pe vremea lui Eminescu.

E rau sau e bine ? Nu stiu. Ceea ce stiu e ca este un dat. Si, daca menirea Bisericii este salvarea sufletelor, ea trebuie sa se adapteze: nu la (ne)credinta lumii de azi, nici la (i)moralitatea lumii de azi, dar la ritmul lumii de azi.