Draga Catalina,
Ce pot sa-ti spun e ca te felicit pentru ce ai reusit sa faci cu fiul tau. Ceea ce tu ai descris imi este foarte familiar, pentru ca si eu am fost la fel crescuta de parintii mei. Stiu ca din punct de vedere crestinesc in momentul in care avem copii avem o datorie fata de Dumnezeu in modul de a-i creste, dar ma uit la societatea de azi si ma sperii, pot spune ca mi-ar fi frica sa aduc pe lume un copil acum.
Am spus ca lucrez in invatamant si am vazut destul de multe. Copiii care erau educati sa calce totul in picioare pentru a-si atinge scopul, chiar daca la varsta asta este o jucarie, si copiii blajini, crescuti in frica de Dumnezeu, care lasau totul de la ei,dar care erau tristi si singuri - singuratate sociala, pentru ca sunt absolut singura ca Dumnezeu lucreaza in ei, prin ei si cu ei.
Draga Arhanghelule,
La ce te referi cand spui ca multe lucruri care se intampla in scolile din intreaga lume sunt depasite si ar trebui adaptate? Astept ceva detalii.
Si ma intreb de ce parintii in ziua de azi se gandesc la ei, la propriile placeri si dorinte si nu-si fac timp sa se ocupe cu adevarat de copiii lor.
Eu vad aici, in Nord America ce se intampla. Fac copii, angajeaza babysitter si cu asta considera ca si-au facut datoria. Nu vezi un tata cu copilul in parc invatandu-l sa mearga pe bicicleta - pentru asta sunt cursuri speciale la care il inscrii pe copil, nu vezi o mama povestind cu el sau explicandu-i ceva despre lumea asta. Ii vezi in schimb ca au timp pentru shopping, pentru vorbit la celular in timp ce copilul cine stie ce face, si nici macar nu se sinchisesc sa-i faca observatie.
Ca sa nu mai spun de influenta mass-mediei, dar si aici intervin si ma intreb: Oare e bine sa nu-i lasam pe copii la desene animate sau la televizor? Oare in momentul in care intra in contact cu ceilalti copii si nu gasesc teme de conversatie pentru ca al meu nu se uita la televizor nu va fi ca un handicap, si se va izola de ceilalti?
Care este calea de mijloc?
Sau este o cale de mijloc?
Ioana
|