[Traditie1]

Sunt mai multe niveluri de intervenție ale spiritului uman. Uneori trebuie să cercetăm, alteori să credem fără dovezi sau împotriva dovezilor și asta nu pentru că am iubi minciuna ci pentru că pentru a ajunge la adevăr trebuie să treci incolo de orice aparență și idee preconcepută.

Ideea că prin cercetare am putea ajunge la adevăr este o prejudecată omenească și o capcană pentru că prin propriile puteri, din proprie inițiativă nu putem accede adevărul suprem și nici chiar adevărurile relative. Dacă uneori ajungem să cunoaștem ceva, este un dar divin, nu o realizare a noastră și nu a nici o metaforă aici. Dar putem să cercetăm în sensul de a nu lua orice lucru ca vrednic de crezare, a fi deschiși și a aștepta o iluminare asupra a ceea ce trebuie să credem.

Ce e născut in cercetare reprezintă o falsă cunoaștere, o impresie iluzorie, greșită despre realitate. Încrederea în cercetare este o idee fixă care produce erori, fiincă adevărul nu se obține plecând de la o bază.


Realitatea e că noi nu trebuie să căutăm ci să găsim.

Cu ani în urmă mi-am pus întrebarea: dar dacă credința în care m-am născut și pe care am aoptat-o în tinerețe dintr-o convingere puternică (credința ortodoxă) nu este aevărată, dacă altă credință sau chiar ateismul reprezintă adevărul? Un om nechibzuit va căuta răspunsul la această întrebare în afară, în oarecare realități ideologice sau chiar materiale (cazul ateilor) dar eu simțeam că răspunsul nu poate veni decât înăuntrul meu, pentru că duhul reprezintă o formă superioară de existență față de lumea exterioară. Mă hotărâsem să renunț la orice prejudecată și să accept orice doctrină ar fi apărut ca adevărată. Și atunci am înțeles că adevărul nu e ceva la care omul aderă ci ceva care se revelează interior și că acest adevăr vine în noi fără ca noi să ieșim din noi înșine prin cercetări și diverse metode. Adevărul vine singur la noi dacă noi petrecem adunați din lumea exterioară și deschiși lui, dar nu deodată. El se constituie treptat, de-a lungul anilor, într-o viziune asupra lucrurilor și asupra noastră înșine care e corectă, curățată de fantomele (aparențele false) adevărului. Și acest adevăr ia chipul Dumnezeului Persoane, a Principiului existenței rațional.


Sunt și momente când trebuie să credem împotriva dovezilor, pentru că nici o realitate perceptibilă nu reprezintă adevărul ci doar o senzație în psihicul nostru, dincolo de care să trecem dacă vrem să ajungem la esență. A crede fără dovezi dar nu a crede orice este o metodă de a ne poziționa obiectiv față de realitate.



Iată de ce nici cercetarea, nici credința haotică nu sunt alegeri corecte. Găsirea adevărului nu se realizează prin cercetare ci prin viață de isihie în care Dumnezeu ne revelează adevărul treptat, într-un mod neteoretic, aplicat în viața pe care o ducem. Dar condiția este de a exista o dispoziție jertfelnică pentru slujirea adevărului până la moarte, cu orice sacrificii. Dacă nu există această dispoziție atunci totul va rămâne la stadiul de preocupare filozofică și Dumnezeu nu ni se va revela.

Iar Sfânta Scriptură, deși imperfectă (din motive știute de El, Dumnezeu nu crează lucruri perfecte), sfătuind și lucruri greșite, conține o înțelepciune nepământească, absolută. Faptul că sunt mulți care nu sesizează puterea acestei înțelepciuni poate veni din cauza pervertirii lor, din cauza morții lor spirituale care îi face să nu mai vadă omul în veșnicie ci doar în condiția lui de animal.