[cezar_ioan]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Stii Ioane mie imi place mult poezia,in general,dar nu stiu sa o comentez.Pot sa o las sa-mi vorbeasca,sa scoata din amortire corzi ale sufletului pe care s-a pus praful,sa o ascult in timp ce,in picioarele goale precum in copilarie,as privi trantit pe spate,in iarba cerul.Dar cand incerc sa o comentez simt ca ucid ceva din frumusetea ei,in liniste si tacere simt ca o pastrez undeva in mine.Chiar asa,demult nu am mai colindat prin natura,departe de toata nebunia asta,cu o carte de poezii la subtioara.Sau sa ascult poezia unui fluier.Multumesc mult pentru versuri si nu numai,ai grija de tine.

Ai răspuns ca un gentleman şi totodată ca un amabil critic literar care îşi menajează, cu clemenţă, un amic care se încăpăţânează să scrie versuri...:)
Voi face eu ceea ce ţie îţi e greu: voi încerca să comentez textul, legat de un cuvânt cheie: "zdrenţuită". Cămaşă zdrenţuită...
Am tresărit când, scriind, am realizat că vine acest cuvânt şi, drept să-ţi spun, am optat imediat pentru el întrucât avea sonoritatea potrivită şi mi-a părut că îi intuiesc un sens care pe moment scăpa zonei mele de conştiinţă clară. Dar în mod obişnuit nu mă las învins cu uşurinţă de şuvoiul cuvintelor, nu de al tuturor, când transcriu "transele" mele. Aceasta, în primul rând pentru că sunt laş (mi-e frică să mă abandonez în totalitate), iar în al doilea rând pentru că am convingerea că nu am talent la poezie. Însă mă învinge mereu simţământul cântecului şi de aceea las să curgă până la capăt conţinutul lui. Reformulez, ici-colo. Uneori, fericire mare, nu ating nimic.

Aş fi putut totuşi să renunţ la acest cuvânt şi să reformulez. Nu am făcut-o, credincios intuiţiei mele că atributul acela are rostul lui. Eram, îndeosebi, curios cum de a atribuit mintea mea însuşirea de zdrenţuită, cămăşii. Nu ştiam, când am mers la culcare.

Acum însă spun: mesajul paulin se zdrenţuieşte în timp, în sufletele creştinilor, de prea multă folosire şi împrumuturi. Se zdrenţuieşte, îmbogăţindu-se necontenit, cu fiecare purtător care îi foloseşte puterea lăuntrică şi îl dă mai departe.
Fiecare exegeză, fiecare tâlcuire zdrenţuieşte Scriptura, îmbogăţind-o. Oamenii, prin tensiunea pe care o pun între Cuvânt şi vieţile lor personale, pe măsură ce viaţa lumii se depărtează tot mai mult de Cruce, purtînd amprenta sutelor de generaţii, subţiază şi tocesc fibra mesajului dintâi, aşa cum fusese el răsucit în textura relaţiei dintre inimile apostolilor şi Inima Domnului.

Cu toate acestea, iar aici e miracolul, cămaşa aceasta tot mai zdrenţuită a milosteniei pauline ţine mereu de cald! E suficientă o singură atingere a firului ei, fie şi pe un colţ de umăr, că iată, sufletul credinciosului se încălzeşte în întregime, ca şi cum cămaşa ar fi fost croită special pentru el, ca şi cum a primit-o nou-nouţă şi impecabil croită anume doar pentru el.
Cum e posibil aşa ceva, eu nu ştiu. Chiar şi îngerul din acceleratul vieţii noastre se miră de acest fapt!..., zice textul. Acelaşi număr la cămaşă îmi spune de fapt că există o potrivire tainică între cămaşă şi trup, că ne e pe măsură, chiar dacă trupul nostru pare/este diferit. Este trupul dragostei, universal.

Presupun că scânteia din afară, scânteia cuvântului Apostolului, aprinde singură un foc interior care este întotdeauna pe măsura potrivită sufletului fiecărui creştin.