Citat:
Īn prealabil postat de MariS_
Mie mi-a placut Eclesiastul foarte, foarte mult, desi concluzia e trista: desertaciunea desertaciunilor! La aceeasi concluzie am ajuns si eu pe cand eram ateu (sau necredincios, mai bine zis) si cred ca multi altii, care nu eram nici macar credinciosi, darmi-te sa fi adiat prin preajma noastra o unda de har. Niica, da' niica, niica. Si totusi concluzia era aceeasi cu a marelui Solomon. Mai sa fie, care sa fie atunci "iesplicatia"? Explicatia e ca ne-am folosit doar ratiunea. Tu, draga Dumitru73, ai o ratiune brici, am observat asta si esti un cautator sincer de adevar. Eu, unul, prefer sa gandesc mai mult cu inima. Poate n-ar fi rau sa incercam asta toti cei ce suntem, deobicei, mult prea rationali.
Bucurii!
|
Stimate coleg, aveti un cuvint cu putere, ca si fratii Scotian si N.Priceputu, de altfel. Acum, o intrebare deopotriva on-topic si personala: cum sa fie aplicata aceasta cale, a inimii, la niste sceptici ca mine, care cunosc foarte multe, prea multa poate, istorie a credintelor si filosofiei, si sunt complet inghetati in privinta trairii religioase? Nu sunt ateu, precum exteem de luciul nostru coleg Dumitru, dar cumva cred ca am atins piscul scepticismului in materie de credinta. Cum bunul meu amic Catalin are un "vinat", namely "ecumenism", eu am altul numit "subiectivism". Ei bine, din acest motiv nu voi crede niciodata in ceva compilat de altii. Problema e ca acest mod de gindire ucide inima duhovniceasca, sau, cum ii zic yoginii, Annahata Chakra. Unde e sabia pestru acest nod gordian? Cumva, cred ca cineva ca dvs si cei enumerati aveti raspunsul.