Ce nu avea Iaşul ăsta...? Avea cam de toate, dar... Dar era mereu al doilea şi nimeni în afara lui nu ştia unde vine. Faima nu era bună. Nu că ar fi fost rea, nici că ar fi fost bună... Nu era şi pace. Faima adecă şi mîndria ieşanului în al cărui piept de aramă bate vijelios o inimă de oţel, sau invers - niciodata nu m-am descurcat cu anatomia - suferea mult pe chestia asta. Şi mă cheamă la el acasă pretenul mieu pe care-l durea în cot de chestia de faimă căci nu avea ce mînca şi-mi zice:
"Măi, hai la pascărit. Io am plătit intrarea la lac pe un an şi dacă nu undiţesc cinci chile săptămînal nu-mi scot pîrleala şi nici nu am ce mînca. Chestia e că mă plictisesc singur şi am mesterit o undiţă şi pentru tine. Io ca membru cu plată oi intra pe poartă, dar ţie ţi-oi arăta unde e rupt gardul şi ce pescuieşti al tau este".
Zis şi făcut. Încalec io pe biţiclu meu ăl de era facut la germanica şi pretenul sare pe biţiclul lui de cursă scurtă de arăta de parcă cineva aruncase cu mare scîrba chestia asta din acceleratul de Bucureşti, tocmai în băltoaca Căcainei. Şi coborîm noi aşia Dealul Ţicăului, la Bojdeuca o luam la driapta pe lîngă Liceul de Fete Mari şi Mice şi valea la Stefănel cel Măricel, cum numeam noi în glumă strada Ştefan cel Mare, care acum se mai cheamă şi Sfint. P-atunci nu fusese încă declarat sfînt şi puştii se delectau cu nişte poveşti nostime despre tinereţea năvalnică al viitorului sfînt. În fine, trecem noi în mare viteză prin Uliţa Strîmbă, acolo locuiam, şi îi strig mamei să nu mă aştepte cu masa căci plec la mîncarea de crapi. Ajunsi în Str. Anastasie Panu o luam la driapta ca să nu ne spargem capul de zidul Casei Dosoftei sau de aşela al Bisericii Sf. Nicolai, la alegere şi ajungem în faţa Palatului. Aici o luăm pe la driapta Palatului în vale şi iar la driapta ca să-l luăm pe Costel, alt preten care de pescuit nu-i plăcea şi nici peşte nu mînca decînd cît pe ce se înecase în Balta Ciricului, cînd deodată...

Aici trebă să spun ceva ca întroducere la cele ce vin mai gios. Costel ăsta locuia pe malul Bahluiulu şi lînga el Primăria plănuise să construiasca un zgîrie nori înalt de 10 metri (!), destinat muncitorilor stahanovişti şi progresişti de nu mai ştiu care uzină. Pe chestia asta şi la povaţa unui inginer, se incepuseră forări de verificare a solului. În chiar dimineaţa aceea din unul din puţuri izbucnise petrol şi primarul dădu ştire la Govern pe chestie de faimă. Numa' că analizele descoperiră că era nămol.
"Tot bine", spuse primar'. "Om faşe o climaterică. Ingineri, la lucru. Comandaţi ţevi, pompe, căzi etc." Chestia era că nu mai ştiu ce Comisie din Capitală intrase în vacanţă, aşa că bani nu veneau şi defileul de lîngă casa lui Costel începuse să se umple cu noroi, pardon, cu nămol şi damele Iaşului venitără în trombă la nămolit. Alea mai tinerele aveau pe ele chiloţei şi sutienaşe, dar celelalte erau la c...l gol. Astea ultime, mai grăsuţe aşia, deh, vîrsta, erau mai multe şi de fapt văzui doar două tinerele şi alea urîte. Ca la comanda io şi pretenul apasarăm pe frîne. A mea opri, dar al pretenului îşi continuă drumul, se opri în pardonul unei dameze de fro 120 de chile şi amîndoi căzutără în noroiu aşela. Dama se ridică prima şi cînd se ridică şi pretenul, primi un strasnic pumn în nas şi altul şi altul. Aruncai biţiclul şi apucai mîneca pretenului depărţindu-l de madama dezlănţuită şi fuga acasă la mamele noastre.

De atunci nu am mai avut biţiclu. Nămolul n-a mai ţîşnit şi gospodinele curăţatără totul spre casele lor cu căldăruşe multe şi pacea şi uitarea coborîtără pe paşnicul Tîrg al Ieşilor.