In rubrica
Memoria Bisericii a ziarului
Lumina, este prezentat un alt marturisitor al perioadei comuniste: Marin Naidim. Acesta a fost coleg cu Virgil Maxim si este considerat de supravietuitorii temnitelor comuniste un exemplu de traire crestina.
"Marin Naidim s-a născut la 6 martie 1922, în familia unui agent fiscal din localitatea Râmniceni, județul Râmnicu Sărat. În iunie 1942 a absolvit Școala Normală din Buzău și, potrivit documentelor rezultate din ancheta Siguranței, ar fi predat conducerea Frățiilor de Cruce din același oraș lui Virgil Maxim.
Deoarece în toamna lui 1942 se declanșase seria arestărilor tinerilor considerați că încă mai activează în Frățiile de Cruce, la 10 noiembrie, în timp ce se afla la Centrul de încorporare din Râmnicu Sărat, Marin Naidim a fost reținut și trimis în ancheta Siguranței din Buzău.
După malaxorul torturilor din anchetă, la 1 decembrie 1942 este mutat, alături de ceilalți foști colegi, la Penitenciarul Ploiești. Este judecat în lotul FDC, grupul nr. 14 și condamnat prin Sentința nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curții Marțiale a Corpului 5 Teritorial Ploiești la 25 ani muncă silnică și anularea diplomelor pentru „strângerea de cotizații și contribuții pentru scopuri urmărite de asociațiuni interzise“ și „constituire de asociațiuni clandestine potrivnice ordinei de stat“.
În câteva zile a fost trimis la Penitenciarul Aiud, unde a cunoscut regimul dur de detenție, care consta în hrană deficitară și multiple pedepse corporale, unele chiar în preajma sărbătorilor religioase. Cu toate acestea, Naidim s-a evidențiat printr-o aleasă trăire creștină, făcând parte din grupul misticilor alături de Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc sau preotul Vasile Serghie. În septembrie 1944, pentru o lună, a fost transferat la penitenciarul din Alba Iulia, pentru ca mai apoi să presteze munci agricole în fermele de la Galda și Unirea.
În aprilie 1948 a revenit în Aiud, găsind capela penitenciarului devastată de autorități, semn că regimul de detenție căpătase o altă traiectorie. Salvarea sa, ca și pentru mulți alți deținuți, a fost trăirea autentic creștină remarcată de numeroși memorialiști ai perioadei comuniste. În acest sens, Gabriel Bălănescu spune: „Marin Naidim domina prin comportament, cultură - făcută în închisoare - și o mare capacitate de iubire pentru toți cei din jur.
În dormitorul unde se afla Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeași atmosferă era și în echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil! Îl depășea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră… Naidim era echilibrat și prin faptul că păstra o notă smerită a trăirii lui religioase.
Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absență ale lui Naidim, când își făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreție, iar în discuțiile religioase nu căuta să-și impună punctul de vedere. Și-l impunea însă prin faptele lui lipsite de ostentație“. Între ianuarie 1951 și septembrie 1953, Naidim este trimis la muncă silnică la mina de la Baia Sprie, apoi revine la Aiud.
Refuză reeducarea, motiv pentru care suferă numeroase pedepse din partea gardienilor. La 10 decembrie 1958, la o percheziție în celulă i se găsesc „două carnețele scrise cu cerneală și o cruciuliță confecționată din os“. Se ordonă o anchetă, iar Marin Naidim primește 10 zile izolare. A fost eliberat de la Aiud, printre ultimii deținuți, la 28 iulie 1964. Însă libertatea i-a fost ca o a doua temniță, deoarece Securitatea l-a urmărit la fiecare pas."
