[TINERI PENTRU ROMANIA]

VEŞNICA RĂSTIGNIRE

De două mii de ani cea mai mare dintre dramele omeneşti, aceea a Pătimirii, se repetă duhovniceşte în fiecare primăvară.
Cine va suferi moral în aceste zile de agonie?
Peste deşertul timpului se ridică Sfânta Cruce.
Viaţa noastră banală, echivocă şi imorală îşi va urma cursul monoton.
Hristos va primi loviturile şi spinii, se va prăbuşi la pământ, lemnul Crucii îi va zdrobi carnea.
Îl vor ţintui cu lovituri puternice de ciocan de lemnul tare.
„Mi-au străpuns mâinile şi picioarele, mi-au numărat toate oasele.”
Ce vom şti despre aceasta?
Sângele Îi va şiroi încet pe trupul livid. Va căuta din ochi pe Tatăl şi sufletele noastre.
Ce-au înţeles sufletele noastre din această tragedie?
Ele nici n-au tresărit, nici n-au plâns.
Ele nici măcar n-au gândit.
Nici măcar n-au văzut.
Hristos moare singur, foarte singur.

Sufletele noastre dorm sau sunt sterile în timp ce pentru a le scoate din toropeală, din mocirlă, din moarte acest trup atârnă în suferinţă între cer şi pământ.
În zadar această inimă chinuită scoate strigăte de disperare care ar trebui să ne îngheţe sângele în vine sau să ne lase fără grai.

Şi totuşi decădem din cauza sufocării sufleteşti.
Avem nevoie de speranţă, de milostenie, de dreptate, de smerenie ca de aer.
Viaţa sufletească am primit-o spre păstrare.
Suntem purtătorii ei.
Şi mâinile ne atârnă neputincioase.
Şi lumina din ochi ni s-a stins.
Şi buzele nu ne mai tremură de fervoare şi emoţie.
Inimile ne sunt uscate ca nisipul din deşert.
Sufletele ne agonizează.

Credinţa însemnă ceva doar dacă cucereşte, iubirea doar dacă arde, milostenia doar dacă ajută concret.

Tomescu Ionuţ