[Mihnea Dragomir]

Cred că aveţi un noroc deosebit. La mine majoritatea prietenilor sunt dintr-un din aceste trei categorii.

În prealabil postat de Vladimir-Adrian

1)necredinciosii atei (din care unii sunt si hulitori)

Cu necredincioşii atei nu am probleme deosebite. Mă înţeleg bine cu foşti colegi atei cu care mă mai întâlnesc. Dacă, însă sunt hulitori, legătura de prietenie nu poate continua. Accept ca fiind de bun simţ să nu vorbesc la şpriţuri despre Dumnezeu. Dar hula nu o accept, m-aş ridica, aş spune "la revedere" şi aş pleca. Din fericire, nu a fost cazul niciodată. Rareori, discuţia s-a îndreptat într-o direcţie împotriva Bisericii. Le-am tăiat-o, spunându-le că, dacă Dumnezeu este tatăl meu, Biserica este mama şi învăţătoarea mea (mater et magistra). Nu-mi face plăcere să-mi vorbească de rău mama şi învăţătoarea. Au priceput, deşi pesemne că le-am părut tare ciudat.

2)necredinciosii obisnuiti care se tem oarecum de Dumnezeu, se feresc sa faca mari pacate, apeleaza in cazuri extreme la ajutorul Bisericii.

Cred că aceştia sunt cei mai mulţi. De fapt, am numai câţiva prieteni care se socotesc ei înşişi atei. Cei mai mulţi sunt din această categorie şi presupun că ar răspunde pozitiv la un chestionar cu întrebarea "credeţi în Dumnezeu ?". Din păcate, datorită catehezei slabe spre inexistente ei au pierdut "simţul păcatului". Unii curvesc şi consideră că e normal aşa, ba chiar e spre binele organismului lor. Alţii îşi beau minţile. Ataşaţi de nimicuri materiale, viaţa trece pe lângă ei şi mă tem pentru viitorul lor.

3)cei cu credinta personalizata, modificata pe ici pe colo, dupa nevoi, care isi afirma credinta in Dumnezeu dar care au unele principii contrare credintei crestine (lacomie, reincarnare, astrologie, libertate sexuala, etc),care nu s-au spovedit niciodata in viata, care nu pun mana pe Biblie cu anii (de obicei nici nu au asa ceva in casa), care nu merg duminica la biserica, zicand ca ei n-au nevoie de intermediari, stiti genul.

Am câteva cazuri printre (foste) cunoştinţe apropiate. Unii s-au pierdut prin secte, alţii au ajuns de susţin (şi practică) diverse variante de teozofie, chestii pseudo-orientale O anumită dezorientare, cuibărită mai înâi în planul ideilor, ajunge să se manifeste şi în comportamentul lor. De obicei nu mă rup eu de aceştia, ci se rup ei de mine.

E adevărat însă că şi eu observ la mine nişte transformări. Pe măsură ce înaintez în vârstă, nu mai am chef să am tot felul de discuţii filozofarde, pe care le apreciam mult la petrecerile studenţeşti. Nu mă mai atrage metafizica la mici şi bere. Tot mai mult consider că e timp pierdut.