În ultimă instanță cred că păcatul este opusul iubirii și jertfei de sine; respectiv iubirii jertfelnice. Întrucât „Dumnezeu este Iubire”, iar păcatul e o obișnuință de a fi departe de El.
Păcatul e închidere în sine, uneori chiar camuflat sub o aparentă deschidere, cum ar fi iubirea falsă, care e fie o căutare a plăcerii proprii, fie teamă de singurătate, fie orice altceva în care tu ești centrul, iar nu Dumnezeu sau celălalt.
Păcatul este, în cele din urmă, egoism sau egocentrism. Mândria, iubirea de avere (sau de confort), vanitatea, lenea, plăcerea neroditoare (de dragul plăcerii), răutatea, ura, invidia, lăcomia ș.cl. au în comun preocuparea (greșită) de sine, neputința deschiderii către celălalt cu iubire dumnezeiască.