View Single Post
  #2  
Vechi 05.11.2010, 16:17:13
Daniel777 Daniel777 is offline
Banned
 
Data înregistrării: 07.01.2010
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.722
Implicit Una din minuni ,prezentate in carte

Salvarea lui Nectarie
de către Sfântul Nectarie
Era o imagine de coșmar. Băiețelul meu de cinci ani, slăbuț, firav, străveziu și, în plus, și cu sindrom Down nu mai respira. Nemernica de mine, mama lui, îi dădusem o măslină, ce e drept, destul de mare, cu convingerea că nu se va îneca cu sâmburele ei, bazându-mă, de altfel, pe faptul că ani de zile mâncase măsline și nu se întâmplase nimic. Dar acum totul avea să ia proporții de nebănuit. Putea să moară din cauza propriei sale mame? Simțeam că îmi pierd mințile. Nu-mi venea să cred. Devenea tot mai palid și respira din ce în ce mai greu. Până în momentul când…
Dar să reiau firul evenimentelor…
Mă căsătorisem acum unsprezece ani, la o vârstă nu tocmai tânără și nemaiavând răbdare cu viața mea, cu sufletul meu și nici cu trupul meu, și eu și soțul ne rugam la Dumnezeu să ne dăruiască și nouă un copilaș. Spre uimirea noastră, Dumnezeu avea să ne îndeplinească dorința mai repede decât ne așteptam. La treizeci și cinci de ani aveam să rămân gravidă și această minune avea să se întâmple nu o dată, ci de cinci ori și astfel aveam să nasc cinci copii în șase ani și jumătate, situație care avea să uimească lumea medicală și nu numai.
Nu născusem nici gemeni, nici tânără și nici ușor, fiecare naștere, de altfel, situându-mă undeva, la granița dintre viață și moarte.
Cele cinci minuni aveau să poarte și câte un nume: Maria, Antonie, Nectarie, Macrina și Iustina. Copii superbi, sănătoși și inocenți. Ne simțeam copleșiți de atâta fericire, fericire care avea să fie umbrită de nașterea lui Nectarie. Ni s-a spus la naștere că avea un orificiu în inimă, de șase milimetri (D.S.A.) și sindrom Down.
Începusem și eu și soțul meu să intrăm pe un tărâm al suferinței, nebănuit până atunci, suferință pe care privind-o acum, oarecum cu detașare, ni se părea copleșitoare.
Cert este că și eu și soțul meu sufeream și plângeam ca niște proști, fără să ne dăm seama atunci ce bucurie avea să ne aducă acest copilaș, ce experiență a iubirii lui Dumnezeu avea să ne ofere și, mai ales, ce lecție de viață avea să ne dea.
Atunci aveam să-l cunoaștem cu toții pe sfântul care avea să ne influențeze toată viața. Este vorba de Sfântul Nectarie, pe care avea să-l aducă în viața noastră nașa lui Nectarie, Elena, o ucenică a Părintelui X de la Biserica Rusă. O fată tânără, frumoasă, cu trei copilași superbi și mai ales cu o mare tărie duhovnicească în viața de zi cu zi. Ni l-a dat în dar pe Sfântul Nectarie.
După botez, Nectarie nu avea să adoarmă decât dacă îi cântam: „Bucură-te, Părinte Nectarie, mare făcătorule de minuni!”. Iar când îi rosteam numele sfântului, băiețelul meu zâmbea cu toată fața; se lumina deodată. La patru luni a făcut o pneumonie atât de gravă încât doctorii nu-i mai dădeau șanse de scăpare și eu și soțul meu invocam tot timpul faptul că eram obosiți, că nu aveam timp suficient să-i citim Acatistul. Dar, în schimb, zilnic ziceam de câteva zeci de ori: „Bucură-te, Părinte Nectarie, și ai milă de băiețelul meu”.
Minunea n-a întârziat să apară. Gaura din inimă s-a închis și Nectarie a fost salvat de către Sfânt. Nașa lui, Elena, se ruga tot timpul, cei doi copilași, Maria și Antonie, Părintele duhovnic Arsenie – cu ale cărui rugăciuni practic am fost toți salvați și, nu în ultimul rând, însuși Nectarie, care zâmbea tot când îi rosteam numele sfântului.
O altă minune a sfântului e că am născut două fetițe superbe după Nectarie, ceea ce era puțin probabil după spusele doctorilor. După cinci ani eram o familie fericită fiindcă acum aveam deja patru copii la rugăciune și Sfântul Nectarie era chemat tot mai des și tot cu mai multă dragoste. Ce vreau să menționez e faptul că legătura noastră cu Sfântul Nectarie s-a consolidat în timp și că noi nu i-am dăruit nimic. Sfântul ne-a dat ceva de neprețuit: dragostea lui.
Acum un an de zile, în timp ce o alăptam pe cea mică, Iustina, au început sporadic, niște dureri în sân. După investigații îndelungi, diagnosticul a picat brusc, copleșitor: cancer de sân, stadiul III B. Au urmat nouă luni de citostatice, extirparea sânului, radioterapie. Nici să mă rog nu mai puteam. Dar toți cei cinci copilași îl strigau cu disperare pe Sfântul Nectarie. În fiecare seară băiețelul cu sindrom Down, neputând să vorbească bine, îl striga: „Neta, Neta ajută!”
Șanse prea mari de viață nu prea mi s-au dat. Dar la un an și jumătate de la operație faptul că trăiesc o consider o mare minune în viața mea și n-am să încetez niciodată să mulțumesc Mântuitorului, Măicuței Domnului și, nu în ultimul rând, Sfântului Nectarie, care de atâtea ori s-a milostivit de toți cei cinci copilași ai mei și a mai lăsat-o pe mămica lângă ei.
Dar să revin la episodul cu măslina. Acum două luni eram cu toți copiii într-un supermarket din Târgoviște. O vânzătoare de la brânzeturi ne-a dăruit niște măsline pe care să le guste copilașii mei. Toți am luat câte una și atunci s-a produs inevitabilul. Lui Nectarie i-a rămas sâmburele undeva în gât sau pe trahee și s-a învinețit dintr-odată. Nu mai respira și începuse să facă ochii mari la mine, arătându-mi cu mânuța în zona gâtului.
În acel moment am ieșit cu toți copiii afară din magazin, alergând toți spre mașină, lăsându-mi în magazin coșul cu alimente, inclusiv geanta cu bani. Nu mai îmi păsa de nimic. Soțul meu a trecut la toate semafoarele pe roșu, disperat fiind, iar când am ajuns la spitalul din Târgoviște, practic medicii de gardă se uitau neputincioși la el, neputând să facă nimic. Eu, copleșită fiind de un mare și real sentiment de vinovăție, m-am așezat jos lângă mașină, în genunchi, și nu puteam decât să plâng în hohote și să îmi cer iertare de la băiețelul meu. Soțul era cu el în camera de gardă, iar eu cu cei patru copii eram afară la mașină. Încercam să mă rog, dar nu reușeam decât să fiu foarte agitată și să plâng în hohote.
Atunci fetița mea, Maria, de șapte ani și jumătate și-a luat frățiorii de mână și au îngenuncheat cu toții în fața ușii spitalului și într-un glas au început să țipe practic la Sfântul Nectarie: „Sfinte, Sfinte Nectarie, dă-ne înapoi frățiorul, te rugăm din suflet!” Plângeau în hohote, dar se și rugau cu toată puterea suflețelului lor. Eu doar îi ascultam prinsă fiind într-o neputință totală, singurul lucru de care îmi aduc aminte e că se strânseseră multe asistente în jur și se uitau nedumerite cum patru copilași stau în genunchi în fața spitalului.
După examinarea medicului de gardă și a medicului ORL-ist sâmburele din trahee dispăruse ca prin minune (între timp, copilașul putea să moară de o sută de ori). Medicii se tot întrebau unde e sâmburele și, la insistența soțului, copilului i s-a făcut o radiografie, unde nu s-a depistat niciun corp străin. Sfântul Nectarie topise sâmburele cu iubirea lui.
După umila mea părere, a fost cea mai mare minune pe care Sfântul Nectarie a făcut-o cu noi, cu copilașul meu și, implicit, cu noi toți. Niciodată nu-i voi mulțumi îndeajuns. Ni l-a salvat pe Nectarie la patru luni și acum, la cinci ani, am născut doi copii sănătoși, după ce l-am născut pe Nectarie, am trăit încă un an și jumătate după ce m-au operat de cancer la sân. Nu știu dacă voi mai apuca încă un an de viață lângă copilașii mei, dar indiferent dacă trăiesc sau mor, dacă mai apuc un an de viață sau nu, cert este că Îi mulțumesc din suflet lui Dumnezeu că a rânduit în așa fel încât să am această posibilitate să îi mulțumesc din suflet Sfântului Nectarie pentru toate minunile pe care ni le-a dăruit.
Anul trecut i-am cerut să îmi mai dea un an de viață, să fiu lângă cei mici pentru a-i îngriji și iubi așa cum numai o mamă o poate face. Acum a trecut un an și practic îmi e rușine să mai cer încă unul. Dar sper din suflet ca Sfântul Nectarie să îmi înțeleagă neputința și lașitatea și să se mai milostivească încă o dată, pentru copilașii mei.
Te iubim Sfinte Nectarie, iar cuvintele noastre nu exprimă îndeajuns prețuirea și recunoștința noastră. Ai milă în continuare de noi!
(Mioara Grigore, comuna Tărtășești)
Reply With Quote