[Ioan_Cezar]

A fost odată un scriitor francez căruia până şi eu (!) i-am uitat numele...
El a scris o frumoasă poveste de dragoste între doi tineri care s-au cunoscut din întâmplare, la telefon (el a format un număr în mod greşit şi a răspuns ea).
Ei doar vorbeau la telefon.
Lungi convorbiri (alternînd taxa inversă), în care îşi deschideau reciproc sufletele. Până când au conştientizat că se iubeau cu adevărat şi că erau sortiţi unul altuia. Au hotărât să se întâlnească, în sfârşit.
Romanul (de buzunar) se termină printr-un capitol scurt şi trist. Citez din memorie:
"Când s-au întâlnit, faţă în faţă, s-au privit o singură clipă şi fiecare a înţeles că iubirea lor luase sfârşit.
Ea nu era mai frumoasă ori mai urâtă decât îşi imaginase el. Iar el nu era mai înalt sau mai scund decât crezuse ea.
Ei erau altcineva."

*
O cunoştinţă a trăit o poveste similară. De data aceasta pe internet. Şi pentru că, aşa cum ne-am obişnuit, viaţa bate cartea (ori filmul), ei au ajuns până acolo încât ... s-au căsătorit.
Ea a plecat în Argentina ca să-l întâlnească. Şi ca să se căsătorească. (Fotografiile de la nuntă sunt foarte reuşite! Iar povestirile miresei, cu atât mai emoţionante...)
El a venit în România, ca să ...divorţeze. (Îmi amintesc cum, pe Lipscani, beat mort îl îndemnam în sumara mea engleză: "Fight! Fight for your love!" - el zâmbea, pe jumătate încurcat, pe jumătate amuzat... Ea căsca.)
Am şi acum o pereche de pantaloni de trening (originali!, de fotbal!, de la un club argentinian renumit) de la el. Şi o ceaşcă de cafea "araucană", cum o numesc eu.

*
Ar fi un subiect demn de cercetat: cum acceptăm noi, oamenii, un lucru ( o persoană) ca fiind "real" în viaţa noastră.
Un criteriu oferit de Bătrâni e întrebarea simplă, din capul locului: "Cine eşti tu?" ("Cine sunt eu?")
Mai sunt şi altele...
Cert este că scornirile minţii din afară sunt nesfârşite. Cel puţin pentru unii dintre noi.
Sau nu?