[cristiboss56]

Arhimandrit Andrei Coroian
Pentru omul societăţii de astăzi, tăcerea înseamnă un vid, înseamnă absenţa şi dispariţia lui fiinţială din arena competiţională a lumii în care trăieşte, în care, pentru a se menţine, luptă cu ardoare uneori până la disperare… O tăcere totală însă, în fapt, nu există. Când omul nu mai foloseşte organele vocale şi auditive, necesare comunicării, el începe să vorbească cu şi întru sine însuşi. Înlăuntrul său fiind o altă lume nebănuită, însă mult mai reală, mai adevărată şi mai profundă decât cea cunoscută.
Frământările existenţiale există în stare latentă în fiecare om. Întrebări fundamentale ca: Cine sunt? De unde am venit şi încotro mă duc? Cine şi cu ce scop m-a creat? Cine este Creatorul meu şi Dumnezeul meu? Pot avea un Dumnezeu personal şi care este (ar trebui să fie) relaţia mea cu El?– vor frământa firea omenească gânditoare întotdeauna. Înlăuntrul fiinţei lui, oricare om va găsi o lume a gândurilor sau a duhurilor. Uneori frumoase, bune şi luminoase, pline de optimism şi de speranţă. Alteori gânduri triste, rele şi întunecate, care îi vor adânci nefericirea sau insuccesul în lumea aceasta, în societatea în care dorea sau doreşte să se realizeze. Deşi firea este uşor atrasă spre cele rele, există şi o dorinţă adâncă în orice suflet omenesc de a trăi frumos, de a săvârşi fapte bune, de a petrece în compania gândurilor luminoase şi bune care-l duc la descoperirea lui Dumnezeu şi a împărăţiei Lui, sălăşluitoare în fiinţa oricărui om. Din acest motiv există şi o retragere fericită din această lume a trufiei vieţii, a poftei de plăcere şi înavuţirii sau realizărilor materialiste, pentru că există şi o tăcere plină de bucurie, de nădejde, de iubire altruistă, o tăcere plină de fericirea de a trăi.
Atunci când sufletul, prin credinţă şi iubire de adevăr, cunoaşte sau Îl recunoaşte pe adevăratul Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt, el va căuta să-L cunoască şi să-L iubească până la capăt. Este adevărat că Duhul Sfânt lucrează în lume în Tainele Bisericii, în toţi creştinii botezaţi şi parţial în toţi oamenii iubitori de adevăr, de bine, de frumos, dar El lucrează cu o mai mare intensitate în sfinţi. Între cetele proorocilor, apostolilor, ierarhilor, mucenicilor se numără şi ceata cuvioşilor, care, povăţuiţi de Duhul Sfânt, au fugit mereu de lume şi de desertăciunile ei.
Unul dintre acei puţini care au auzit graiurile Duhului Sfânt şi care, ascultându-le, a fugit de lume, este şi Avva Arsenie cel Mare, trăitor în veacul al IV-lea. Nobil şi aristocrat, s-a născut la Roma în jurul anului 354. Tânărul şcolit a fost hirotonit diacon de către Papa Damasus, iar mai apoi şi-a petrecut tinereţea la curtea imperială a Împăratului Teodosie din Constantinopol. Devenit secretar împărătesc şi profesor îndrumător al celor doi fii ai acestuia, Honorie şi Arcadie, când avea în jur de patruzeci de ani, s-a retras în pustia Egiptului, în urma unei cereşti revelaţii. Urmare a intenselor sale rugăciuni: „Doamne arată-mi calea cum să mă mântuiesc”, i-a venit de sus următorul glas, care i-a zis „Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui”.
Ascultând de acest glas venit de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt, a mers în pustia Egiptului, unde trăiau pe atunci zeci de mii de monahi. Ajuns aici, s-a rugat din nou lui Dumnezeu şi i-a venit acelaşi glas de Sus: „Arsenie fugi, taci, linişteşte-te! Iată acestea sunt rădăcinile (începutul) nepăcătuirii”.
Sfântul Arsenie a ascultat şi a păstrat cu sfinţenie aceste cuvinte toată viaţa, împlinindu-le cu atenţie şi cu multă râvnă sfântă.
Deşi era incomod sau cel puţin ciudat uneori pentru confraţii lui monahi: „Avva, de ce fugi de noi?” l-a întrebat Avva Marcu. „Dumnezeu ştie că vă iubesc, dar nu pot fi şi cu Dumnezeu şi cu oamenii”, i-a răspuns Avva Arsenie. „În cer miile şi miriadele de îngeri au o singură voinţă, spune el, dar pe pământ oamenii au o mulţime”.
El a păstrat mereu tăcerea şi izolarea, de dragul comuniunii neîncetate cu Dumnezeu. Uneori, nici la Biserică nu mergea, pentru a evita întâlnirile şi vorbăria (Ce mai faci? Cum o mai duci?), din care se naşte clevetirea şi osândirea aproapelui. Era atât de straşnic în viaţa sa solitară, încât foarte rar vorbea cu cineva, dând la mare nevoie sfaturi esenţiale, pline de discernământ. Chiar şi Patriarhului Teofil, care conducea Biserica Africii pe atunci, îi răspunde în acelaşi mod. Patriarhul, desigur, era mândru că între zecile de mii de monahi aflaţi sub jurisdicţia sa era şi fostul demnitar împărătesc, Arsenie. Şi-ar fi dorit compania Avvei şi se lăuda probabil cu el, în faţa oaspeţilor săi, mari dregători şi demnitari. Dar, atunci când i-au cerut să le spună un cuvânt de folos, Avva Arsenie, i-a întrebat la rându-i: „Oare îl veţi păzi?” şi ei au făgăduit că da. Atunci el le-a spus un cuvânt straşnic: „Unde auziţi de Arsenie, să nu vă apropiaţi!”. Iar altă dată nu i-a primit deloc.
Această atitudine a Sfântului Arsenie poate părea ciudată, stranie, dacă nu chiar neplăcută. Însă, cercetând mai la adânc, vorba Scripturii, găsim că ea era nu numai justificată, ci era şi binecuvântată şi plăcută lui Dumnezeu, considerată a fi superioară. Aceasta, în urma unei vedenii pe care unul dintre sfinţii Părinţi de acolo, a avut-o. A văzut că însuşi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cârmuia corabia sufletului marelui Avvă Arsenie. În comparaţie cu un alt mare părinte al pustiei, avva Moise, care în dragostea lui duhovnicească îi primea pe toţi şi a fost văzut înconjurat şi mângâiat de îngerii lui Dumnezeu, avva Arsenie a fost văzut plutind într-o corabie pe un râu şi pe care însuşi Duhul lui Dumnezeu o cârmuia.
Chiar dacă este greu de imitat, dacă nu imposibil, omeneşte vorbind, atitudinea avvei Arsenie trezeşte în suflet o mare admiraţie care reflectă însăşi măreţia lui Dumnezeu cel necuprins, Care revarsă din izvorul iubirii Sale peste oameni, chemându-i la comuniune cu El. Mai descoperă şi măreţia caracterului minunat al avvei Arsenie şi, în acelaşi timp, măreţia omului creat după chipul lui Dumnezeu şi destinat la o veşnică comuniune de iubire cu El. Marele părinte păstra neclintit această comuniune, prin neîncetata rugăciune către Creatorul său. El păstra şi o adevărată comuniune de iubire, nu doar cu monahii confraţi din pustia Egiptului, ci şi cu toţi oamenii din vremea lui, pentru a căror mântuire se ruga.
Prin modul său de viaţă, aşa cum este relatată în Pateric, prin sfaturile sale consemnate, el experimentează împlinirea cuvintelor Mântuitorului: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6: 33), precum şi cuvintele: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din tot sufletul tău, din toată inima ta şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Luca 10: 27).
Ele se pot realiza deplin, desăvârşit, aşa cum ne arată vieţile sfinţilor, numai prin rugăciune neîncetată şi retragere din lumea simţurilor, în care lucrează păcatul. Cel care căuta să fie ascuns societăţii contemporane lui, care a învins cu desăvârşire dorinţa de afirmare şi publicitate, a rămas peste veacuri model de om liniştit şi fericit, fapt folositor tuturor generaţiilor de oameni, creştini sau monahi, din toate timpurile căci, în fond, liniştea şi fericirea este dorită de toţi.
Nu de puţine ori a fost văzut de către ucenicii apropiaţi, în vremea rugăciunii, învăluit de lumina necreată a dumnezeirii. Aceasta ne arată că rugăciunea în linişte şi tăcere este cea mai nobilă muncă şi artă, pe care o poate lucra omul pe pământ. Ea este „munca cea uşoară”, dată omului dintru început în Rai, devenită grea şi anevoioasă din cauza păcatelor. Totuşi, deprinsă cu mult efort şi neabătută răbdare, ea se transformă, în final, în dulceaţă şi plăcere duhovnicească, în veselie şi desfătare netrecătoare.
Spre apusul vieţii, Sfântul Arsenie avea faţa strălucitoare, ca a „unui înger” trupul nepătimaş şi sufletul împlinit şi fericit, plin de viaţă neîmbătrânitoare. Tăcerea lui fericită s-a făcut pentru zeci şi sute de mii de creştini un râu vorbitor, care aduce pe valurile sale bogăţie de credinţă, de bucurie şi de speranţă. Lumina, înţelepciunea şi iubirea curg în şuvoaie scânteietoare din el peste sufletele noastre. Peste toţi cei care i se roagă lui sau îi citesc şi urmează cuvintele şi pilduitoarea sa viaţă se revarsă harul răcoritor al Duhului Sfânt – Mângâietorul, de care era plin avva Arsenie.