[Mosh-Neagu]

Nu prea mi-a dat ghes inima sa intru pe-aici, considerand ca poate imi fac mai mare rau afland lucruri pe care ar fi mai bine sa nu le stiu... Acum ma bucur ca am intrat, desi o tristete tot strabate de undeva.
Dumnezeu si-a facut mila cu mine si cu toti fratii din familia noastra. De cand ma stiu mic la parintii mei, nu-mi amintesc sa fi lipsit vinul si tuica din casa. Poate de aceea mi se pareau lucruri atat de firesti incat nu le dadeam mai mare importanta fata de altele. Dar la fel procedam cu orice. Spre exemplu, imi povestea sotia cum "smântânea" oalele in care mama-sa punea lapte la prins, sau cum dadea iama in borcanele cu dulceata, sau cum cautau in toate ascunzatorile impreuna cu fratii ei, pana gasea pliculetele de vanilie... La noi stateau bomboanele si biscuitii pe raft, "la vedere" dar nu ne atingeam de ele mai mult decat ne dadea mama. La fel cu bautura. Daca ne dadeau parintii ceva "aghezmuit", mai mult apa decat vin, bine, daca nu, noi singuri, nu ne atingeam de bautura, dar nu din frica, ci fiindca ni se spusese ca nu-i bine, iar noi nu ne intrebam de ce nu-i bine; faceam ascultare si gata.
Mai tarziu, am plecat la Bucuresti. Nu stiu cum, mi-am facut un prieten mai mare ca mine cu 7 ani de o inteligenta mult peste medie. Discutiile cu el ma fascinau, iar cand il vedeam citind carti groase in limba engleza (prin '77 - "78), aveam impresia ca sunt un privilegiat, mai ales fiindca avea acel stil de "bucurestean", privindu-i de sus pe majoritatea. Pe mine ma trata cu multa ingaduinta, ca pe un frate mai mic! Tineam mult la el, dar avea aceasta patima a bauturii destul de adanc patrunsa in sufletul lui. Tocmai de aceea a murit pe la patruzeci si ceva de ani, lasand in urma un copil si o sotie care fusese candva deosebit de frumoasa (eram colegi), dar care suferise enorm datorita viciului lui. Faptul ca nu am luat si eu de la el aceasta patima, este un miracol, fiindca practic "ma provoca" zilnic cu bauturi tari, pe care eu doar le "pupam", ca sa nu-l refuz!
Apoi la Timisoara, parca tras la indigo, mi-am facut un prieten care nu mai stiu cand mai si dormea, fiindca avea un "randament" la citit ca eu nu ma puteam tine de el sub nici o forma, desi ma pretindeam un bun cititor... Acesta, ateu pana-n maduva oaselor, cand se imbata, nu se mai putea intelege cu nimeni... Doar pe mine "ma tolera" fiindca il lasam sa spuna ce-i venea la gura. Locuiam intr-un camin, fiecare in camera lui, dar ne vizitam des. Cand nu era beat, era vesel si dezinvolt, iar daca faceai imprudenta sa-l provoci cu intrebarile, nu se mai oprea. Cel putin la istorie, era extrem de bine pus la punct, si-mi vorbea ore in sir despre evrei, despre masoni (la el am auzit pentru prima oara despre astea) despre Stalin, Hitler, lucruri altfel de cum le stiam eu de la istorie. Dar cand se imbata, iesea pe hol si striga cat il tineau rarunchii: "Baaai, care vrei sa te bati cu mine, iesi afara acum!" Ma chinuiam sa-l trag inauntru, fiindca era destul de robust ("un autentic pachet de muschi", obisnuia el sa spuna...), dar a doua zi venea spasit si-si cerea scuze: "Romica, iar am fost prost, nu-i asa?" Imi multumea pentru rabdare, iar pentru mine ar fi fost in stare de orice. Astazi este... predicator, se pare la nu stiu ce secta, s-a lasat definitiv de bautura dupa ce a cunoscut-o pe cea care i-a si devenit sotie, si l-a atras spre "fratii" ei. Pierduse din "86 legatura cu mine, dar dand un "search" pe google, m-a gasit usor!...
Apoi mult mai tarziu, am plecat in Londra. Imprejurarile au facut sa am un coleg cu care am ramas zi de zi timp de peste 6 ani. La lucru ne completam perfect, iar acasa, fiecare cu drumul lui. De departe, acesta a fost cel mai "complicat" om, cand ajungea sa se imbete. Nu te mai puteai intelege cu el, si vorbea numai anapoda, cășunându-i pe oricine, chiar si pe mama-sa, daca ar fi fost langa el. Devenea violent si total imprevizibil. Si el avea o sotie parca venita din povesti: frumusetea ei te lasa fara grai. Prin ea ajunsesem sa-l cunosc pe el. Cu niste ani in urma, imi fusese vecina si o avusesem beby-siter la copil.
Oricat ar fi fost de buna, cu un astfel de om in preajma, nu a putut sa dureze mult casnicia lor, astfel incat, in urma unei gafe facute de el in trafic, l-a săltat politia, si cum nu era legal, l-au trimis in tara. Ramasa singura, femeia a intrat in anturajul unor "prietene", care au convins-o sa dea divort. Pana sa revina el in Londra, totul era definitivat. A suferit enorm dupa ea, si inca mai sufera. Ea s-a recasatorit, are si copii. El a ramas singur... Iar eu... probabil singurul lui prieten. Pe toti ceilalti (si au fost multi) in timpul starii de betie, a facut gafe dintre cele mai idioate (pana la incercarea dea a o viola pe fina lui) iar prietenii... nu l-au iertat... Sau poate l-au iertat, dar prefera sa stea departe, considerandu-l un om mult prea josnic, mai ales ca nici macar dupa ce se trezeste, nu realizeaza greseala, ci continua sa spuna ca asa trebuia sa procedeze! Eu... am trecut peste toate. Cand mi-a gresit, am cautat sa nu-l provoc mai rau, si renuntam eu, desi ma durea sufletul fiindca erau niste aberatii care ma jigneau profund. Desi n-a recunoscut niciodata, in sinea lui a apreciat enorm comportamentul meu. Si-acum daca l-as suna la 2.00 noaptea si l-as ruga sa faca ceva pentru mine, ar fi in stare de orice, numai sa nu ma piarda si pe mine ca "prieten" desi eu in sufletul meu am cu totul alte criterii!
E un foarte bun gospodar si indemanatec, are casa mare, masina, o situatie materiala rezonabila, si totusi e singur... Desi nu-mi spune, isi cauta cu disperare "perechea" si aproape ca si-a luat gandul ca va mai putea avea si el copii. De multe ori imi spunea ca, daca isi gaseste pe cineva, la mine vine sa-i cunun, dar pentru mine nu-i chiar o bucurie!... Am cautat sa-l apropii de biserica, dar desi el crede in felul lui, nu agreaza ideea. Pe de o parte mi-e mila de el, iar pe de alta ma gandesc la sufletul acela de femeie care va trebui sa-l suporte cand se imbata!...
Oare voi ce-ati face in locul meu, pentru el?