Citat:
În prealabil postat de Diana67
Mi-am permis sa deschid acest subiect pentru ca am intrat in polemica la o emisiune TV la care am fost invitata, cu poetul "libercugetator" Florin Iaru, pe tema interzicerii icoanelor in scoli.
Un lucru trebuie sa fie clar pentru toata lumea: Venerarea cultului icoanelor nu inseamna idolatrie!
Contestarea cultului icoanelor este iconoclasm iar incercarea de a interzice icoanele in scoli, in prezent, eu il consider o forma de iconoclasm postmodern!
Miscarea iconoclasta a aparut pentru prima data in Bizant ca reactie la arta crestina si a tinut aproximativ trei secole. (488 d. Cr. Hierapolis – 787 d. Cr. Al doilea Sinod de la Niceea) Arta crestina este expresia talcuita cu ajutorul mijloacelor artistice a ordinii creationale a lumii. Iconoclasmul contine in el o tentativa de a contesta puterea artei de a exprima estetic, Revelatia.
In viziunea filosofilor mistici crestini (vezi Evdokimov, Lossky) a fost o miscare pagana. Resurectii iconoclaste au avut loc si in secolul XVIII al “luminilor” odata cu Revolutia Franceza, apoi in secolul XX: iconoclasmul bolsevic si in prezent se incearca o resuscitare a miscarii iconoclaste prin incercarea de interzicere a icoanelor in scoli, ca efect al procesului social de deconstructie a Europei Crestine de catre paganismul occidental.
Conform filosofiei mistice crestine, atat respectarea textelor sacre, cat si respectarea imaginilor sacre, prin intermediul viziunii plastice ca modalitate de situare in mijlocul Tainelor Sfinte, decurg din aceeasi sursa: respectarea Logosului, a Cuvantului lui Dumnezeu!
Fortele iconoclaste pagane scot omul credincios din armonia manifestarilor diferite ale Revelatiei si il arunca in conflictul acestor manifestari si astfel, desconsidera ceea ce a spun Mantuitorul “Eu am venit sa implinesc Legea nu sa o stric!”
Din acest punct de vedere, iconoclasmul devine o incercare de deconstructie a organizarii evanghelice a lumii si o forma de nihilism anthropologic fiindca contesta omului, ca si creatie divina, facultatea vederii spirituale
|
Înainte de a apăra icoana de liber-cugetători gălăgioși ca Iaru și alți avocați ai libertăților cvasiiluzorii contemporane, n-ar strica să ne punem de acord între noi ortodocșii asupra a ceea ce este icoană și ceea ce nu este icoană din punct de vedere teologic și canonic. Fiindcă, dacă selectăm puțin în argumentele partidei neoiconosclaste românești, găsim unele, puține ce-i drept în raport cu restul, observații de bun simț, cum ar fi deplângerea abundenței de imagerie kitsch-oasă montată pe pereții sălilor de clasă. Multe din acelea nu sunt icoane, chiar dacă pretind că reprezintă pe Mântuitorul, Maica Domnului, sfinți sau pericope praznicale. Și atunci, degeaba ne văităm că ne prigonesc liber-cugetătorii în timp ce batjocorirea icoanei este deja un fapt consimțit în chiar ograda Bisericii.
De ce venerarea icoanelor nu este idolatrie? Pentru că icoana este un dispozitiv teologic ce impune privirii o asceză strictă asupra vizibilului duhovnicesc. Strictă, dar nu rigidă, fiindcă Domnul iubește creativitatea omului ascultător de Biserică și cât mai liber de pretențiile propriului ego, pe de-o parte, dar și de interferențele imaginarului demonic, pe de altă parte.
Prin urmare, nu numai că icoana nu poate fi suspectată de idolatrie, dar prin chiar esența și profunzimea ei este cea mai antiidolatră formă de expresie artistică, încadrată perfect în străduința Bisericii, de la Cinzecime încoace, de a dezidolatriza cosmosul și sufletul omului, pentru face posibilă relația liberă, în Duh și Adevăr, a Creatorului cu creația prin mijlocirea umanului îndumnezeit prin har.
Coborând înapoi pe pământul rătăcirilor noastre, putem să facem apologia savantă a icoanei la televizor sau în altă parte, este cu siguranță bineplăcută Domnului această slujire, dar să nu ne mai tot ascundem fariseic modul mizerabil cum tratăm icoana la noi acasă sub preșul aparent strălucitor al ortodoxiei de principiu. Punem fi ipocriți față de alții, de noi înșine chiar, dar nu și față de Hristos.