...:) Presupun că te referi la Villon... Nostalgia lui pentru vremurile de demult faţă în faţă cu mizeria, decadenţa vremii... Se plângea şi el cam ca Eminescu al nostru în Scrisori.

Numai că acele zăpezi pot sugera şi ceva din ...mecanismul uitării sau al trecerii în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.
Nu este acolo, cred din postura cititorului, doar un regret pentru vremuri şi valori apuse, pentru caractere nobile, pentru oameni întregi, ci şi un frumos procedeu pentru a sugera, cu adevărat poetic, universul tainei.
Zăpada care se aşază peste lume ca o mare mănuşă, troienind câmpuri, sate, oraşe, munţi întregi - îmi pare o manifestare colosală, şi totdată de o delicateţe extremă, a Mâinii lui Dumnezeu. Şi totodată un răspuns discret, în mica făptură omenească, a mecanismului uitării, prin iertare!
Iertarea, curăţirea sufletului omenesc, descătuşarea lui din muncile ordinare ale grijilor şi resentimentelor, îmi pare prin versul poetului a fi un gigantic, colosal mecanism care operează saltul de la o condiţie la alta, de la o viaţa la alta. Căci o lume fără zăpadă şi aceeaşi lume înmănuşată în troiene - sunt lumi cu totul diferite.
Cred că Villon, sugerează printre altele, că a uita cu adevărat, prin iertare, e un fenomen grandios, de renaştere, care nu întâplător va putea, în curăţie de astă dată, să facă minunea unui nou răsărit: al ghiocelului, al firului de iarbă nouă, a unui zâmbet nou. Al speranţei.
Villon se plânge, cred, că lumea lui a picat în mediocritate. Că nici o mişcare cu adevărat colosală, prin fireasca şi mărunta ei acumulare, nu pare a mai via în lumea decăzută.
Villlon cheamă, din adâncul inimii, la iertare, la pocăinţă. El suferă cumplit că oamenii au pierdut gestul simplu şi urieşesc al ierării. Al reînnoirii prin lacrimile curăţitoare. Prin zăpezile uitării şi reînvierii.

Mulţumesc, Mihnea, că mi-ai prilejuit acest minut de cugetare în zarea poeziei franceze. Să fiu iertat pentru că am dat cu vorba şi cu simţământul pe aproape...:) Sau, poate, cu mult prea departe!