View Single Post
  #1  
Vechi 11.04.2017, 14:23:57
Carina Laura Carina Laura is offline
Member
 
Data înregistrării: 04.10.2011
Mesaje: 56
Implicit Mi-am inmormantat copilasul....

Acum vreo 2sapt eram tare preocupata pt fiul meu de 1an si 9 luni care este un nazdravan sivgreu de stăpânit, mai ales in biserica, si mai ales in situatia mea, insarcinata in 5 luni...Apoi, la câteva zile, in 31 martie...totul s-a schimbat....m-am trezit dimineata cu apa rupta...ambulanta...analize...apoi primele răspunsuri vagi venite de la medici: averi o infectie care a produs ruperea membranelor...copilul e prea mic, 22 sapt , daca se naste acum nu putem face nimic...Si când veti putea? întreb ..conform protocoalelor , de la 23 sapt, adică peste o sapt...dar nu putem astepta decât pana in momentul in care infectia va va pune viata in pericol...Am ales sa astept, m-am sfătuit cu toti preotii, duhovnic, cunoscuti....am mers pana la limita riscului pt viata mea, desi aveam acasa baietelul, care peste noapte s-a trezit fara mami si fara tati, dus pe la rude si amici...Dar daca faptul ca o tin încă acolo ii face rău, daca sta in infectie si suferă, poate moare înăuntrul meu...dar daca o scot si ar fi avut sanse sa treacă săptămâna, sa poată trai...Duminica , pe 2 s-a declansat travaliul...sotul a ajuns de la biserica la spital cu 5min inainte sa se nasca....am botezat-o noi in primele secunde...Mina-Maria.A trăit vreo10 min, in bratele mele..iA-am întrebat daca pot face ceva...s-o pună in incubator...orice...nu ne permite protocolul...legea e asa...sub 23 e ca si moarta...I-am cerut iertare ca n-am reusit s-o ajut sa crească...ca poate i-am facut rău, i-am zis Tatăl NOstru, Nascatoarea, Cu noi este DUmnezeu...se stingea sub ochii nostrii cu cate o respiratie din ce in ce mai deasa...Apoi dr au zis ca trebuie sa plecam in operatie de urgenta, făcusem hmiragie si eram in pericol...I-au dat fata sotului si m-au luat...pe hol ii tot imploram sa ma salveze, ca mai am un pui acasa pe care trebuie sa-l cresc.CAnd m-au trezit mi-au zis ca fata se stinsese când încă era in bratele mele...Au urmat niste ore grele, cu căderi de tensiune, pierdusem 2l de sânge si eram in pragul colapsului...apoi in câteva ore m-am stabilizat.Atrecut o sapt de atunci..sambata, in Sambata lui Lazar am inmormantat-o..un sicrias mic, alb , de 60cm, pt puiul meu de 415 gr...M-au pus pe antidepresive, pe care nu le-am mai luat odata ajunsa acasa pt cq imu dadeau o stare de anxietate de nu puteam sta nici intinsa in pat...iau cate jumătate de anxiolitic de 3ori pe zi, fier ca sa ma reprind....Acum focul momentului a trecut...parca s-a asternut linistea...puiul meu doarme lângă mine, desi a facut si el varicela, febra, conjunctivita, dar e spre vindecare...Raspunsurile crestunesti le stiu...s-a întâmplat pt păcatele noastre, a fost un avertismnet sa ne schimbam, a fost si o binecuvântare pt ca am putut s-o botezam, e acum ingerasul nostru...Medical eu sunt predispusa la sarcini cu risc din cauza unui col conizat...risc care pe viitor va trebui tinut sub control cu o coasere a colului..ceea ce n-au facut de aceasta data...Mi-am dorit acest copilas...nu neapărat acum, il asteptam cnd va vrea DZeu...ne-am bucurat când am rămas insarcinata, mai mult pt fiul nostru, ca va avea pe cineva...am trăit cele 5lunu mai mult in frica..frica de atacurile de panica de care sydar, de gândurile obsesive care au apărut dupa prima nastere, frica de cum va fi, cum voi reactiona..dar cu toata frica aveam si încrederea ca DZeu ne va ajuta sa iesim la liman...nu m-am temut deloc ca am s-o pierd, desi era risc...eram convinsa ca daca DZeu a îngăduit sa rămân insarcinata, va fi totul bine...mai ales ca toti medicii spun ca a rămâne insarcinata cu problemele mele e o minune...DEsi stiu răspunsurile crestineati, si mi s)a zis su ca sunt lucruri mai presus de puterile nostre...in ultimele zile parca nu mai sunt asa tare...sapt trecuta stiam ca a fost voia lui Dzeu, pt păcate ca sa ne schimbam, ca e ingeras...dar parca azi ma întreb de ce n-a avut si ea un loc in lumea asta..îmi lipseste mai mult decât credeam, si desi in sarcina nu visasem la cum va fi, din cauza temerilor...acum îmi dau seama ca îmi lipsesc enorm toate momentele ce le-am fi putut avea, si nu le von mai avea niciodată..cel putin nu cu ea....Imi vine sa plâng..dar mi-e frica ca daca o fac voi cafea intr-o depresie sau cine stie ce probleme, si ma uit la fiul meu mic , care are nevoie de noi si stiu ca nu pot permite asta....Nu vreau nici sa iau antidepresivele preventiv, pt ca ma fac din om normal o semi-leguma...dar nici nu garantez ca am resursele duhovnicesti si psihice ca sa depasesc asta doar cu câteva anxiolitice pe care nu le voi putea lua prea mult, ca day dependenta...Poate voi veti avea un gând sau o vb care îmi va fi de folos...Doamne ajuta!!!
Reply With Quote