[cristiboss56]

Numai prin credinţă se respectă cel mai mare dar al omului, ca purtător al chipului lui Dumnezeu, şi anume: libertatea. Credinţa trebuie să respecte libertatea, adică să-i lase omului şansa de a accepta sau de a refuza. Simpla cunoaştere obligă voinţa omului de a recunoaşte tot ceea ce priveşte existenţa lui şi a universului. Orice om ştie şi vede un soare pe cer. Toţi cunoaştem aceasta şi suntem, într-o anumită formă, obligaţi să recunoaştem aceasta. Sau, altfel spus, nimeni nu poate să nege existenţa soarelui, ceea ce înseamnă că libertatea refuzului dispare. Dumnezeu, însă, are o existenţă mai evidentă decât cea a soarelui. Adică ar trebui să-L recunoaştem pe Dumnezeu cu o rapiditate şi cu o uşurinţă mai mare decât recunoaşterea existenţei soarelui. Dar Dumnezeu nu vrea să ne constrângă, nu vrea să lezeze darul libertăţii cu care ne-a înzestrat la creaţie, de aceea ne-a lăsat libertatea deplină să acceptăm sau nu existenţa Lui. În această libertate a credinţei, Dumnezeu vede cu adevărat fidelitatea noastră. Postul şi rugăciunea reprezintă un mod de viaţă cu Hristos, sunt cele două braţe cu care vrem să-L îmbrăţişăm pe Mântuitorul. „A putea”, prin credinţă, duce la „a avea” totul. La nivel uman, în lumea căzută în păcat, atingerea credinţei desăvârşite presupune multă putere, efort duhovnicesc și multă jertfă. Credinţa nu se naşte de la sine şi nici în mod comod, ci cu multă osteneală şi multă nevoinţă. Iar când puterea noastră se întâlneşte cu credinţa în Dumnezeu, atunci se coboară puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Şi avem nevoie de puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu este armonie deplină. Aceasta este expresia atotputerniciei lui Dumnezeu. Dumnezeu a vrut să-l creeze pe om, dar nu a vrut să-l ridice din păcat cu forţa, ci numai prin jertfa Fiului Său, asumată prin credinţă. Omul este o „creație” cu suflet, înzestrată cu puterea de a crede, în totală libertate, în Cel ce l-a creat. La această credinţă puternică, logică şi teologică ne cheamă Sfânta Evanghelie. Credinţa este una dintre virtuţile teologice alături de nădejde şi dragoste. Atunci când toate aceste trei se împletesc armonios în omul credincios, îl înalţă şi-l situează pe treapta cea mai înaltă a vieţii spirituale, desăvârşirea. Una fără cealaltă nu duce la nimic, se susţin şi se completează una pe cealaltă, fiecare fiind temelia celeilalte, astfel lucrând mântuirea. Credinţa naşte nădejdea şi aprinde dragostea; nădejdea le înaripează pe amândouă, iar dragostea ruptă din Dumnezeu le umple de har. Pentru a le dobândi, omul se smereşte şi smerit gândeşte lucrarea lor. În scara Sfântul Ioan Scărarul, ultima treaptă este cea a credinţei. Treaptă pe care, dacă ne nevoim să o urcăm, cu toate puterile noastre, putem dobândi totul, adică viaţa cea veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu.