Citat:
În prealabil postat de gpalama
In viata Parintelui Paisie Aghioritul spune intr-un loc ca si monahii in pustie mai aveau ganduri fata de Sfinti de hula, fata de icoane, fata de cele sfinte, aduse de diavoli, pentru a batjocori pe Dumnezeu, pentru a huli, pentru a duce in deznadejde pe nevoitor.
Parca si la Cuviosul Iosif Isihastul povesteste asa ceva.
Si ei le ignorau pentru ca stiau de la cine sunt, stiau pentru ce sunt.
Iar diavolul daca vede ca le ignori te lasa in pace.
Daca vede diavolul ca esti prea sensibil evident ca te calca in picioare in fiecare zi. Trebuie sa faci un efort sa le ignori.
In fond nu tu gresesti ci diavolul, tu fii cu constiinta curata ca faci tot posibilul sa fii corect in fata lui Dumnezeu si lasa-l pe Dumnezeu sa judece, nu te mai judeca singur.
|
Nu ca n-am ce face cu timpul, dar sunt curioasa ce fel de ganduri de hula puteau avea monahii aceia? Incerc sa inteleg cum se manifesta si in ce consta si mai ales de ce exista? Mai ales, daca presupunem ca o fiinta s-a nascut si a crescut intr-un mediu crestin (prin excelenta), ulterior doreste si pana la urma ajunge sa traiasca viata monahala.... cum mai e posibila nasterea si prezenta acestor ganduri de hula? Sau poate nu inteleg eu in ce consta aceste ganduri de hula pe care le-au avut acei monahi din relatarea Sfantului Paisie Aghioritul.