[Jane Says]

Si eu am trecut prin ce trece Casiana, in urma cu cativa ani. Nimic nu ma mai satisfacea, nimic nu-mi mai placea, pana si dragostea si atentia lui impaciuitoare ma scoteau din minti, visam la libertate, independenta, pasiune si la alti cai verzi pe pereti, facandu-i si lui si mie viata un iad. Imi este foarte rusine sa imi aduc aminte de perioada aceea a vietii mele - s-ar putea spune ca existenta mea absurda era intrucatva "fireasca", dat fiind faptul ca nu eram cununati.

I-am si spus - aveam vreo 22 de ani si eram impreuna de 3, dintre care 1 - pregatiti-va pietrele :) - sub acelasi acoperis. I-am spus ca am impresia ca ne-am gasit unul pe altul prea repede, ca nu apucasem sa fac destule experiente, sa "cunosc" viata, sa ma bucur de libertatea specifica varstei, sa imi iau lumea in cap, sa flirtez (uau, chiar ca mi-e sila sa-mi aduc aminte) si sa fac tot ce ma taie capul, fara a-mi pasa ca ranesc pe cineva. El suferea, pe mine suferinta lui ma enerva, mi se parea ca e slab, vulnerabil, ca nu e el omul ala care ar putea sa se descurce cu mine, eu fiind o masinarie atat de complicata, nu putea el sa-mi faca psihic fata.

Mintea si sufletul meu erau niste locuri sinistre in acea perioada, nu mai stiu cum am iesit din starea aceea si uneori cand imi aduc aminte, ma rog cu disperare sa vindece Dumnezeu toate ranile pe care le-am sapat eu atunci in sufletul sotului. Privind in urma am numai cuvinte de dispret la adresa mea, eram pur si simplu o mica lepra isterica si intr-adevar vreo doua palme mi-ar fi facut bine, ca sa fiu adusa cu picioarele pe pamant. Eram de un egoism feroce, ca si cum sinele meu trebuia sa se bucure de tot ce avea el chef iar ceilalti erau doar agenti si obiecte pe care azi le experiam si maine nu mai aveam nevoie de ele. Nu ii recunosteam lui dreptul la existenta si fericire, el era doar un obiect care in acel moment nu mai corespundea cerintelor mele fantasmagorice asa ca as fi vrut sa ma lipsesc de el sau sa fie altfel, sa nu mai fie el insusi ci asa cum imi doream eu sa fie.

Si eu plangeam, si eu eram deprimata, penduland intre a ma considera cea mai minunata-ntre femei, o pasare cu aripile frante prea devreme, si a ma considera un sistem defect, incapabil de fericire si comuniune autentica si sortit sa aduca numai suferinta celor cu care intra in contact.

Se poate iesi din starea asta facand efortul (ca e un efort, la inceput cel putin) de a-ti muta atentia de la tine insati spre celalalt si sa incerci sa-l redescoperi ca om in afara relatiei cu tine. Si el are suflet si ratiune, si el are dreptul sa se bucure, sa fie iubit, si el gandeste, si el simte, si el are aspiratii. Si el e o entitate independenta, si pe El l-a facut Dumnezeu, si el e o lume in sine, cu intrebari, credinte, indoieli, perspective etc. Uneori e ca si cum ai invata din nou alfabetul, fix in stadiul asta de alienare poti ajunge, incat sa fie nevoie sa o iei cu totul de la zero cu omul de langa tine, ca altfel nu poti scapa din inchisoarea propriei minti si perceptii deformate.

Multumesc lui Dumnezeu ca intr-adevar a fost mult milostiv si indelung rabdator cu mine. Ca daca nu era, cine stie cum, unde si cu cine ajungeam, daca isi lua El mainile de pe mine si ma lasa in voia mea, asa cum era ea atunci. Plus ca eu n-as fi putut duce fite de genul asta, din partea altcuiva. Sa imi faca mie cineva ce i-am facut eu lui - pai nu doar ca n-as fi rabdat si n-as fi avut intelegere, ci "si mai mari decat acestea" as fi facut.

In concluzie, Casiana, incearca sa nu te mai centrezi doar pe nevoile si frustrarile tale, ci sa il vezi pe sotul tau ca pe o persoana, vorbeste cu el insa nu cu reprosuri si spunandu-i ad infinitum cat de nefericita esti, ci incearca sa il redescoperi si sa vezi oare in ce masura il implinesti tu pe el? Poate vei avea surpriza sa constati ca te poti (re)indragosti de el. Nu cred ca indragosteala presupune neaparat pasiune sexuala, ci mai mult o anume bucurie de a fi impreuna cu celalalt si de a privi impreuna aceleasi lucruri, aceleasi peisaje, acelasi tavan. In casatorie acestui sentiment se poate adauga si acela de siguranta, ca a binecuvantat Dumnezeu, ca ne tinem intr-un anumit sens, de mana pe cale spre Imparatia Cerurilor (si daca mai derapam, ne tragem unul pe altul inapoi pe cale). Si daca te gandesti ca si-asa nu traim prea mult si ca la un moment dat se termina, iti vine sa-l tii si mai tare de mana si sa-ti spui, poate, daca da Dumnezeu, ne vom intalni si in Imparatie. Adica aceea e destinatia, cred, si-atunci toate celelalte libertati incep sa para nimicuri.

Intreaba-te si tu, dar omul asta oare ce mai gandeste? Ce ii mai place? Ce mai viseaza? Ce asteptari mai are de la viata? Ce putem face impreuna? Oare chiar sunt incapabila de putina tandrete? Oare cum e el? Oare de ce se teme? Oare nu merita si el sa se bucure putin de viata, daca tot m-am maritat cu el? Bine, am fost derutata pana acum, dar nu pot incerca sa schimb ceva la mine din clipa aceasta? Nu se poate face primavara si in sufletul meu? Oare nu pot rupe cercul asta vicios in care ma invart? Oare nu pot sa-mi asum conditia si existenta in doi?

Pace multa si va doresc sa fiti fericiti impreuna si sa va bucurati unul de altul.
Chiar si cu tot ce am scris mai sus, noi doi cam stiam ca suntem unul pentru altul poate de la prima intalnire, simteam si eu doar ca eu nu eram pregatita sa accept faptul asta la 19 ani. Trei regrete mari si late am in viata. Primul e ca L-am descoperit pe Dumnezeu atat de tarziu si dupa atatea pacate grele grele grele. Urmatorul e ca m-am casatorit atat de tarziu desi practic, daca as fi stiut mai bine, as fi putut-o face si dupa trei luni de relatie, nu dupa 6 ani.

Deci si cu asteptatul asta.. depinde de fiecare si de ce vrea. Cred ca salvarea mea a fost faptul ca in mod constant, chiar si cand eram in cele mai grele rataciri, nu mi-am dorit doar un iubit / doar seductie / doar gargara sociala, ci in primul rand aveam nevoie ca persoana de langa mine sa imi fie cel mai bun prieten si sa pot avea incredere deplina in el si cu bune, si cu rele. Zicem ca fara dragoste nu se poate nimic si asa e, dar cum dragostea o defineste fiecare dupa ureche, the second best thing cred ca e prietenia statornica, care asteapta, rabda, nadajduieste si nu cade :)