[casiana]

Relatia noastra a inceput sa semene cu o relatie dintre un frate si o sora inainte de casatorie si in ciuda eforturilor mele de a-mi convinge parintii, de a-l convinge pe el ca poate ar trebui sa mai asteptam si apoi sa luam o decizie de a ne casatori sau nu, tot nu am reusit sa-i conving. E adevarat ca nu am fost suficient de hotarata pentru ca m-am temut ca o sa raman cu sentimentul de vinovatie ca ii fac rau, ca ii distrug viata daca ne despartim dupa o relatie de cativa ani buni. Imi tot promitea ca o sa schimbam ceva in relatia noatra, ca lucrurile se vor indrepta dupa casatorie, dar nu a fost deloc asa.
Toata lupta mea a fost in zadar nu am gasit intelegere asa ca m-am lasat in voia sortii si m-am casatorit. Am facut nunta plina de ezitari si indoieli si de obositoare contradictii. Poate daca am mai fi asteptat o perioada m-as fi putut obisnui cel putin cu gandul de a locui cu altcineva.

Sunt momente cand mi se pare ca am pierdut totul. Imi vreau inapoi viata mea cea dinainte de a fi casatorita... cand aveam alt nume, cand eram puiul mamei si fata tatei, cand dupa orele de serviciu imi faceam programul zilnic fara sa tin cont de nimeni, cand nu eram intrebata de cunoscuti si necunoscuti cand vin copiii si multe altele..
As fi putut locui in continuare singura asa cum am facut in ultimii aproape zece ani. Mi-as fi putut face programul zlinic fara sa tin cont de nimeni (poate o zic din egosim), dar nu ma pot obisnui nici cu faptul ca trebuie sa-l gasesc acasa seara, ca ma aduce la serviciu dimineata si ma asteapta in fiecare seara dupa program, ca trebuie sa mergem doar impreuna la cumparaturi, acasa la parinti, in vizita la prieteni...(sotul meu are mul mai mult timp liber decat mine, iar timpul meu liber il petrecem doar impreuna...stiu ca am mai zis faptul ca tocmai aceasta dependenta a lui de mine ma oboseste si ma necajeste mult de tot).

Ziceam mai sus ca relatia noastra semana cu o relatie intre frati... ma refeream mai mult dpdv fizic pentru ca nu puteam accepta si nici acum nu pot sa-l las sa se apropie de mine. De multe ori mi se intampla sa- mi cada lacrimi, sa incep sa tremur doar cand simt ca vrea sa se apropie de mine, sa ma atinga sau sa ma ia in brate..pur si simplu nu pot sa suport asta...nu stiu daca intelegi ce spun, dar imi e din ce in ce mai greu si chiar nu stiu care e solutia..sau solutia de moment. Am reusit sa-i vorbesc despre unele dintre aceste probleme, dar cu toate astea tot traiesc cu teama ca intelegerea lui s-ar putea sa aiba o limita. Imi doresc copii, mi-i doresc din toata inima, dar nu pot sa fac nimic in aceasta privinta si ma tem ca trecerea timpului va ingreuna si mai mult lucrurile.
Imi lipsteste linistea pe care ar trebuie sa o gasesc langa el, linistea si pacea pe care trebuie sa ti-o ofere familia..eu nu am asa ceva, asta imi lipseste. Am avut o relatie de prietenie frumosa si linistita, poate prea linisitita uneori, dar cred ca ruptura s-a produs asa in timp pentru ca am inceput sa simt ca nu sunt pe primul loc pentru el. Si incet, incet, relatia noastra a inceput sa nu mai semene decat cu o relatie dintre un frate si o sora. Daca la inceputul relatiei, parintele nostru duhovnic pe care il aveam atunci ne sfatuia sa nu ramanem f mult timp singuri, sau sa nu dormim noaptea impreuna pentru ca ar putea aparea tot felul de ispite, la un moment dat am inceput sa fiu imuna la asa ceva...ma obisnuisem asa mult langa el fara sa am vreo altfel de pornire (trupeasca) incat ajunsesem sa mi se para ceva cu totul anormal de a ma apropia de el sau el de mine.

Nu-mi doresc sa cunosc alti barbati cu atat mai putin sa daruiesc o bucata din sufletul meu altuia sau sa gasesc un umar care sa ma sprijine sau ceva de care sa ma agat pentru ca nu imi e frica de singuratate, vreau doar sa ma simt libera pentru ca am credinta ca as avea doar de castigat.

Poate ar trebui sa ne mutam separat si sa stau asa o perioada, dar daca nu ma mai pot intoarce niciodata la el? Daca plec, stau singura o vreme si pentru ca o sa simt asta ca o usurare nu o sa mai am puterea sa incerc niciodata altceva pentru ca imi doresc mult sa raman doar eu cu mine.

M-au obosit stresul, tristetea si dezamagirile....Stiu ca nu imi face bine aceasta stare si afectez si starea oamenilor din jurul meu. Incerc sa tin capu' sus..dar nu stiu cat o sa mai rezist ca nu am nicio speranta ca voi reusi sa-mi vindec sufletul sau sa ma scutur de toate problemele astea vreodata. Nu stiu cui sa mai cer ajutorul, m- am saturat si sa ma plang asa intr- una. M- am saturat si de mine ca tot timpul sunt suparata si tulburata de viata mea..imi doresc sa ma trezesc si sa am alta viata, dar stiu ca asta nu se poate.

Sper ca am reusit sa ma fac inteleasca pentru ca sunt asa trista si obosita ca nu ştiu a-ti spune mai multe şi mai concrete despre mine acum.