[AlinB]

În prealabil postat de AGabriela

Da domnule, sunt deprimata. Si nu de ieri de azi, ci de ani. Sigur singura nu as fi putut rezista pana acum, dar totodata ma intreb daca fericirea exista, iar fericirea in niciun caz nu o atribui doar sfintilor, ci si oamenilor de rand care mai au puterea sa creada in Dumnezeu. Eu sunt la pamant. Si sa va spun si de ce. Pentru ca am vazut ca Dumnezeu lucreaza prin oameni, insa in momentul de fata nu exista un om caruia sa ii pese si de mine, catusi de putin.

Parca ziceai pe alt topic ca esti recunoscatoare pentru ce face mama ta pentru tine dar nu poti sa-i spui asta.
Si aici parca spuneai ceva la inceput, ca sunt niste oameni carora ai putea sa le multumesti, dar pentru tine nu e suficient.

Si unde scrie ca Dumnezeu lucreaza DOAR prin altii?

Unde scrie ca tu nu poti sa te ridici din starea in care esti si iti trebuie neaparat un om care sa fie asa si pe dincolo conform unei liste personale de dorinte poate nu tocmai inspirate?

Si da...caut un sot. Ce este gresit in asta?

Nu e nimic gresit in a cauta asta, dar e total gresit sa-ti legi fericirea de asta.

Spune-ti-mi cum sa ies din starea aceasta, un lucru care sa functioneze cu adevarat, si poate, poate "se va prinde"

Ti-am scris deja aici.
Dupa cum mi-ai multumit, credeam ca ai inteles.

Sa il iubesc pe Dumnezeu inseamna si sa ma simt implinita.

Conform definitie tale adhoc, centrata pe propria satisfactie si nu pe invatatura crestina.

Avem destui care sunt credinciosi doar pentru ca sa primeasca cutare sau cutare de la DUmnezeu sau sa-i fereasca de cutare si cutare, etc.
Asta nu are nici o legatura cu credinta crestina, e pur utilitarism religios.

Unii oameni se simt impliniti doar iubindu-l si simtindu-se iubiti de Dumnezeu si au ales calea monahismului.

Nu, asta este calea crestinului, cel care isi pune fericirea sa in primul rand in ascultarea indemnului evanghelic: "Cautati Imparatia lui Dumnezeu si dreaptatea sa si toate celelalte vi se vor da voua pe deasupra".

Eu sunt departe de a alege aceasta cale, am ales calea casniciei, aceasta imi spune si inima si ratiunea, si ma pot simti implinita prin a sti si a mi se demonstra ca exista macar un barbat pe lumea aceasta caruia sa ii pese si sa vrea sa fie langa mine sufleteste.

Asa cum monahismul nu e pentru oricine, nici casatoria crestina nu este pentru oricine.

Trebuie sa ai o anumita structura sufleteasca mai ales ca intr-o casatorie poti ajunge nu de putine ori sa duci nu doar povara ta ci si a celuilalt.
Ori tu, aproape ca nu iti poti purta nici macar propria povara, atunci?

Poate sunt slaba dar de ce sa spun ca lucrurile stau altfel cand asta mi-e realitatea?

"realitatea" de care vorbesti e o constructie subiectiva.
Are cineva de pe forum o zicala la semnatura "suntem prizonierii propriei minti".
Putem varia nitel in sensul ca suntem prizonierii propriei "realitati" sau a modului gresit in care ne definim fericirea sau a modului gresit in care ajungem sa ne raportam la unicul lucru care ne poate salva: credinta in Hristos si jerfa Sa si ce loc ar trebui sa aiba in viata noastra.