[maria32]

În prealabil postat de LapetiteMoc

Persoana in preajma careia am fost timp de mai bine de doi ani, nu-mi era ruda, ci doar un coleg de care mi-era tare mila. Pe langa schizofrenie paranoida are si scleroza in placi (imobilizat in fotoliu rulant). M-am simtit curajoasa sa-l ajut sa-i fie zilele mai senine, dar nu stiam ce inseamna boala psihica. Imi imaginam doar si imaginandu-mi am crezut ca pot face fata (oricum despre diagnosticul psihiatric am aflat dupa cateva luni).
Familia l-a lasat complet singur, ii epuizase deja si inca mai continua sa-i terorizeze cu acuzatii imaginare. Am vorbit o data cu mama lui la telefon si nu mi-a spus decat ca-mi doreste sa raman normala si se bucura ca s-a milostivit cineva de el.
Am plecat de acolo cu uriasa strangere de inima, insa incurajata si sustinuta de crestinii de la Biserica, in frunte cu parintele. Ei mi-au interzis sa ma mai ocup de el, pentru ca erau deja martorii transformarii mele in om cu probleme. "Mila si renuntarea la sine sunt crestine, draga mea, dar au si limite.", mi-a spus parintele.

LaPetiteMoc, prietenul de care povestesti locuia in Romania?