"Mă ridic și încep să urc. Nu știu cât o să mai rezist. Simt că fac implozie și din mine or să se împrăștie milioane de particule, toate pline de dor, de dor și de recunoștință pentru acești eroi ai copiilor mei.
Urc și privesc crucea. Mă așteaptă răbdătoare, așa cum m-a așteptat o viață… Mă așteaptă să o iau cu o bucurie a asumării, așa cum ar face orice creștin adevărat.
Cancerul era al meu și numai al meu, făcea parte din toată ființa mea, cancerul poate eram eu, dar poate că-mi era prea frică să recunosc asta… și de ce nu, poate că el era speriat de mine, că de atâția ani fusese și el destul de hăituit și hărțuit de mine. Și pentru prima dată simt o milă teribilă față de toate acele celule bolnave, care se încăpățânau cu îndârjire să trăiască. Dacă Dumnezeu îngăduise să trăiască în mine, de ce nu m-aș bucura cu adevărat? [....]
Nu știam de ce nu am murit atunci....privesc la toți cei cinci copilași ai mei. Privirile lor parcă mă imploră să mai rezist, să mai respir încă. Sânt plină toată de dor, mă ridic cu greu și încep să urc din nou...puțin câte puțin...Sunt trasă în sus de puterea crucii, sânt trasă în sus de dragostea copiilor și a bărbatului meu.
"Slavă ție Doamne!", mai apuc să zic, și pentru prima dată mi-am iubit boala, mi-am iubit cancerul, mi-am iubit suferința, suferințî care de acum parcă era brăzdată de frânturi de bucurie.
Urcam...urcam... urcam spre cer, urcam spre asumare...urcam spre cruce..."
("Cancerul, dragostea mea", Mioara Grigore, pag. 197-198)
|