Fariseul i-a pus inainte lui Dumnezeu faptele sale cele bune, iar vamesul - inima sa.
Fariseul nu vedea murdaria sufletului sau, fiind preocupat sa-si contorizeze atat faptele sale cele bune, cat si nelegiuirile celorlalti. Nu venise la Templu pentru indreptare, pentru ca nu se socotea pacatos, ci drept. Venise sa-si etaleze "virtutile" si sa mai bifeze o fapta buna: rugaciunea in Casa lui Dumnezeu.
Daca si fariseul s-ar fi apropiat cu adevarat de Dumnezeu, ar fi rostit rugaciunea vamesului. Daca ar fi lasat harul sa-i incalzeasca inima, ar fi constientizat - asemenea vamesului - ca este un vierme, un mare pacatos, neindraznind nici macar sa-si ridice ochii catre cer.
|