View Single Post
  #2  
Vechi 12.05.2019, 07:52:43
esticul esticul is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 05.01.2017
Mesaje: 5
Implicit

Părinții Bisericii primesc deplin hotărârile Sinoadelor Ecumenice și de aceea fac deosebirea dintre voința care este legată de fire (phęsis) și alegerea deliberată (proaíresis), prin care oamenii își exercită opțiunea (epilogí). Adică, la Părinți voința nu este libertatea așa cum o definesc filozofii și teologii filozofici contemporani. Ca să nu apară nici o confuzie și răstălmăcire referitor la ceea ce vom spune în continuare, trebuie să atragem atenția că, potrivit teologiei Bisericii noastre, nu există ipostas fără esență, nici esență fără ipostas, ci ipostasul-persoana se definește ca esență având însușiri (idiómata). Astfel, energia-lucrarea este mișcare esențială-ființială a firii, dar elementul activ (energón) este persoana.

Sfântul Ioan Damaschin se pronunță astfel asupra acestui subiect: “una este energia-lucrarea (enérgeia) și alta sursa energiei (energetikón), una este actul (enérgima) și alta elementul activ (energón)”. Energia-lucrarea este “mișcarea activă și esențială-ființială a firii-naturii (phęsis)”. Sursa energiei este “firea-natura din care provine energia-lucrarea”. Actul este “rezultatul energiei”. Și elementul activ este “utilizatorul energiei-lucrării, adică ipostasul”. De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin definește voința, [obiectul] voit, [elemental] volitiv și pe cel ce voiește. Voința este “puterea simplă de a voi”. Vrere este “voirea de ceva anume”. Obiectul voit este “acel lucru care este obiect al voinței”. În acest sens folosește un exemplu, ca să pună în lumină diferențele. Simpla poftă de mâncare este voința, mișcarea spre a mânca este voirea, hrana este obiectul voit. Mai mult încă, volitiv este acel ceva care are putere volitivă, așa cum este omul. Și voitor este “cel care face uz de voință”. Ținând seama de aceste principii teologice fundamentale, cunoaștem că voința este chemarea firii-naturii celei una și comună Persoanelor Sfintei Treimi, dar voitori sunt toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, deopotrivă.

Astfel, voitor este Dumnezeul Treimic, voința se atribuie firii, însă firea dumnezeiască este de neconceput fără ipostasuri și invers, [ipostasurile sunt de neconceput fără de fire]. Asta înseamnă următorul lucru: cauzalitatea Tatălui, faptul că El este cauza ființării Fiului și a Duhului Sfânt, nu este același lucru cu voința, care este comună tuturor Persoanelor Sfintei Treimi, de vreme ce comună este firea și energia. De asemenea, în om există voința firii și alegerea deliberată, “adică opțiunea” între două lucruri diferite.

Astfel, există diferență între voință și alegere în om. Însă, în Dumnezeu “pe de o parte vorbim despre voință, dar despre alegere nu vorbim, căci Dumnezeu nu deliberează [între bine și rău]”. Nici nu putem spune că în sufletul lui Hristos există deliberare sau alegere, pentru că în El nu era neștiință, nici voință deliberatoare în urma unirii firii umane cu firea divină în Ipostasul Cuvântului.

1. 3. Învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul despre libertate, voință și alegere deliberată

Analizând subiectul libertății de voință și alegere, mă voi mărgini la Sfântul Maxim Mărturisitorul, care, – el, cu deosebire – a formulat teologia acestei serioase probleme.

Pentru început, se cuvine să aratăm că Sfântul Maxim nu se referă la libertate în sensul în care o înțeleg teologii filozofici. În comentariile sale la scrierea Sfântului Dionisie Areopagitul “Despre numele divine” vorbește despre scopul Întrupării lui Hristos și scrie: “căci fără să fi cunoscut nici un păcat și fără a ieși din cele [dumnezeiești] ale Sale, pentru noi S-a făcut vrednic păcatului, fără de păcat fiind, ca să ne readucă la vechea libertate prin înfierea noastră întru El”. Este limpede că Părinții nu se referă la “libertatea lui Dumnezeu de dumnezeirea Lui” prin “posibilitatea de a Se întrupa”, de vreme ce Hristos, devenit om, nu iese din dumnezeiasca Lui fire, nu iese “din ale Sale”. Adică, Sfinții Părinți nu definesc libertatea ca posibilitate de ieșire din dumnezeiasca fire, ci se referă la reîntoarcerea omului la vechea libertate, care este comuniunea lui cu Dumnezeu. Și în alte locuri ale învățăturii sale, Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre libertate nu însă ca drept sau posibilitate de alegere, ci ca nepăcătuire, ca libertate față de patimi.

Referindu-se la nașterea lui Hristos scrie: “la nașterea după firea omului fiind adus prin suflarea de viață, din care luând chipul (tokat’eikóna) ca om, acesta [chipul] a rămas inactiv, El având [ca Dumnezeu] libertate a nepăcătuirii și neprihănită”. Nașterea lui Hristos ca om a fost liberă, fără de patimă, aleasă de El Însuși și curată. Mai mult încă, leagă libertatea omului de “frumusețea cea fără de chip”. În altă parte vorbește despre faptul că rob este cel care optează pentru patimi, câtă vreme lupta pentru virtute înseamnă “libertate a sufletului”. Sfântul Maxim nu se referă la libertate, ci vorbește despre alegere, însă consideră că alegerea nu este voință, care este o dispoziție a firii, ci este dispoziție deliberatoare asupra lucrurilor depind de noi, cu alte cuvinte alegerea este un amalgam de dispoziție, deliberare și judecată.

Scrie: “alegerea, în cele ce ne privesc pe noi [oamenii], este dispoziție deliberatoare”, “alegerea merge împreună cu dispoziția, cu deliberarea și cu judecata”, “așadar, voința nu este o voință deliberatoare”. De asemenea, vorbește despre faptul că Hristos prin îndumnezeirea firii omenești, care a avut loc odată cu zămislirea Sa, a dus alegerea umană la starea de neschimbabilitate, la statornicie, lucru pe care îl trăiesc și Sfinții în Hristos. Prin urmare, în învățătura patristică, din câte cunosc eu, nu găsim expresiile “libertatea voinței” sau “libera voință a persoanei”, pentru că voința este o dispoziție a firii, câtă vreme alegerea este legată de persoana-ipostas, iar acest lucru la Părinți este explicat altfel decât în filozofia contemporană. Și, oricum ar fi, învățătura patristică despre libertate și alegere deliberată nu se poate corela cu libertatea așa cum este ea caracterizată de filozofia contemporană și de acea teologie contemporană care are o abordare filozofică. Va trebui să vedem pe scurt cum se reflectă toate acestea în triadologie, hristologie și antropologie, potrivit învățăturii Sfântului Maxim Mărturisitorul, care s-a luptat mult pentru aceste înțelesuri teologice. În introducere trebuie să atragem atenția că există multe pasaje ale Sfântului Maxim Mărturisitorul care se referă la relațiile dintre ipostas, fire și energie, însă aici vom face doar o trecere în revistă [a elementelor fundamentale]. Theodosie, Episcopul Cezareii Vitiniei, între altele, afirmă că trebuie să vorbim despre “o singură energie-lucrare ipostatică a lui Hristos”, adică lega energia-lucrarea cu ipostasul. Însă, Sfântul Maxim i-a răspuns că o asemenea poziție “aparține doar ereticilor închinători la mulți zei”. Energia-lucrarea este a firii și nu a ipostasului.

Dacă energiile-lucrările ipostatice s-ar atribui Persoanelor Sfintei Treimi, atunci fericita dumnezeire ar avea patru energii-lucrări, adică trei energii pe care le împart Persoanele Sfintei Treimi între Ele și o energie e firii care manifestă comuniunea după fire a celor Ipostasuri. Cine afirmă o asemenea părere suferă de boala tetrateismului [patru dumnezei]. Însă, potrivit Sfântului Maxim, Părinții învață în acest chip: “orice energie-lucrare este a firii, iar nu a ipostasului”. Se înțelege că tot astfel ne referim și la voința după fire, iar nu după ipostas.

După această observație introductivă să cercetăm subiectul voinței în triadologie. Persoanele Sfintei Treimi nu au libertate personală sau libertate ipostatică, pentru că, dacă ar fi așa, atunci fiecare Persoană ar avea voința ei proprie, libertatea ei proprie, lucru care ar scinda unitatea Persoanelor Sfintei Treimi. A atribui voința persoanei pentru a asigura “libertatea persoanei” duce la apariția triteismului în Sfânta Treime. Sfântul Maxim, referindu-se la Sfânta Treime, în chip limpede atribuie voința firii, iar nu persoanei. Scrie că el i-ar întreba bucuros pe monoteliți dacă Dumnezeu și Tatăl tuturor voiește, pentru că este Tată sau pentru că este Dumnezeu, cu alte cuvinte, dacă voința Lui este legată de Persoana Tatălui sau de dumnezeirea Lui. Dacă voiește, pentru că este Tată, atunci va fi una voința Tatălui și alta voința Fiului, pentru că sunt diferite Persoanele. Dacă însă voiește, pentru că este Dumnezeu, atunci și Fiul, și Duhul Sfânt fiind Dumnezeu, înseamnă că voința este a firii-naturii, adică este voință firească-naturală. Dumnezeu este treimic, este trei Persoane –Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – Care au o fire-natură, o energie-lucrare, o voință, o slavă, o împărățire. Filozofia și teologia personalistă cade în cursa confundării firii și necesității, pentru aceasta trebuie să evităm a atribui voința persoanei și să evităm a considera că Fiul este născut din voința Tatălui “în libertate”, și, de asemenea, că Duhul Sfânt purcede prin voința lui Dumnezeu Tatăl. Aceste afirmații conduc la arianism. Sfântul Maxim, însă, din nou concluzionează foarte limpede. Scrie că nașterea Fiului din Tatăl este “mai presus de voință”, adică voința nu mijlocește între Tată și Fiu, nici voința Tatălui nu poate fi concepută ca existând înaintea Fiului, pentru că Tatăl nu a preexistat Fiului.

Last edited by esticul; 17.05.2019 at 04:27:26.
Reply With Quote