[laurastifter]

Pe prispa casei stă la soare
Bătrâna cu nepoţelul ei,
Privind duios acum în zare,
Cum zboară cârd de funigei.
Pe spatele încovoiate
Cad perii albi de sub tulpan
Şi singura ei mângâiere
Îi nepoţelul cel orfan.
Fiind acuma sărbătoare,
Bătrâna pe nepot l-a pus
Ca să citească pe o carte
Cu “Patimile lui Iisus”.
Dar numai cât începe rostul
Şi dânsa prinde iar a plânge,
Încât în pieptul lui cel fraged,
Prunceasca inimă se frânge !
- “Ce ai” Mămucă, totdeauna
De plângi aşa de dureros,
Când pomenesc de Sfânta Cruce
Şi “Visul Maicii lui Hristos” ?
Cu vocea ei nespus de dulce,
Şi înecată în suspin,
Rosteşte către el, privindu-l
Ca niciodată mai blajin:
- “Când spui de Maica Prea Curată
Şi Domnul cum a pătimit,
Atuncea mă gândesc la moarte,
Că iată am îmbătrânit !
Şi inima în piept se frânge
Aminte aducându-mi iar
Că pe “Macsin” din bătălie
L-aştept săraca în zadar!”
- “Mămucă, cine este dânsul,
Că mult îl plângi când şezi la tors,
O fi închis şi el de “jidovi”,
Sau pentru ce nu s-a întors” ?
- “O puiule, ai duhul fraged,
Nu poţi acuma încăpea
Durerea de la casa noastră,
Aş vrea să nu mai ştii de ea !”
- “De ce ascunzi (mă rog) de mine
Şi plângi mereu aşa cu dor ?
Acuma cine vrei să vie ?
Pe mine doar mă ai fecior !”
- “O, nu! feciorul meu îi altul,
Tu eşti “copilul nimănui”!
De tatăl tău nu ştiu acuma,
Iar maica ta săraca nu-i !
Macsin, când a plecat de-acasă,
Mai mult ca toate m-a rugat
Să fiu ca mamă şi părinte
Pentru micuţul lui băiat !
Mereu aştept cu nerăbdare
Să vie dânsul din “rezbel”
Să văd ca “demobilizaţii”
Nu spun nimica despre el.
Mă uit în zare totdeauna
Şi uneori stau la drum,
Având aşa închipuirea
Că poate vine el acum.
Aud că el a fost în luptă
Cu ungurii peste Carpaţi
Şi mulţi din regiment cu dânsul
Au fost prizonieri luaţi.
De asta încă trag nădejde
Că poate să-l mai văd venind,
Dar, anii trec şi bucuria,
Mereu s-arată zăbovind !
Şi nu mi-ar fi aşa de jale,
Când te-aş vedea mai mărişor,
Dar iată eşti abia de-o şchioapă
Şi eu ca mâine poate mor !
Ca mine nimeni n-are milă
Să-ţi poarte grijă, fiul meu,
Decât doar singur Milostivul
Şi Înduratul Dumnezeu !
La El să-ţi pui toată nădejdea
Pe El să-l rogi mereu fierbinte,
Că El fiinţelor sărmane
Le este “Maică şi Părinte” !
Când maică-ta era în viaţă,
Am pus atunci făgăduinţă
Să merg la Sfânta Mânăstire
Grijindu-mă de pocăinţă.
Dar părăsindu-te părinţii
A fost nevoie să te cresc,
Şi n-am avut săraca parte
De cinul cel călugăresc!
De-ar face Dumnezeu prin tine
Plinirea sfântului meu dor!
Să am şi eu o mângâiere
Că te-am păzit ca un odor!”
Ştergându-se la ochi bătrâna,
Sărută pe nepot cu drag,
Iar el citeşte mai departe
Al “Patimilor” Sfânt şirag!