Citat:
În prealabil postat de Florin-Ionut
Problema e de fapt ce facem noi după momentul căinÈei, mărturisite prin preot sau direct Domnului: ne schimbăm în bine, ne străduim să renunÈăm la cele ce ne apasă conÈtiinÈa sau rămînem într-o stare de acceptare a condiÈiei ânormaleâ de păcătoÈenie dinainte de Spovadă sau de rugăciune? Psalmul 50 e perfect pentru a medita pe tema asta.
|
Nu găsesc nici un motiv ca un păcat mărturisit "direct Domnului" să nu fie mărturisit duhovnicului, adică a celui care a primit harul dezlegării sufletului de păcate.
Și iarăși, nu văd motivul pentru care rugăciunea de iertare făcută către Dumnezeu să nu poată fi urmată de spovedanie.
Singura situație plauzibilă ar fi aceea când nu avem acces la duhovnic, din motive de forță majoră (de pildă, când în orașul în care mă aflu nu există nici un preot ortodox, nici o biserică).
Din ce rațiuni un creștin care face parte dintr-o parohie alege să se spovedească numai "direct Domnului"?
Aș reaminti, cu rugămintea de a nu fi minimalizat acest aspect al Tainei Spovedaniei, că mărturisirea este însoțită de un cuvânt al preotului duhovnic, de propunerea unui canon, adeseori de un dialog pe tema modului cum decurge îndeplinirea canonului în curs etc.
Oare credinciosul care se mărturisește direct lui Dumnezeu are parte și de
dialogul duhovnicesc pe care îl poartă în mod obișnuit, la spovedanie, cu preotul?
Ca să ne schimbăm în bine, cum ne dorim, cred că avem nevoie uneori de spovedanie deasă, de exercițiul repetat și dificil al așezării sub epitrahil, de mult sfat duhovnicesc.
Spovedania sufletului direct către Dumnezeu, după modelul psalmului 50, este probabil rezervată celor de talia lui David.
Aud deseori oameni care ne asigură că "nu avem nevoie de intermediari în relația cu Dumnezeu". Sunt oameni care nu fac parte din Biserica Ortodoxă și pe care eu mă străduiesc să nu îi cred.
Tradiția Bisericii noastre este paznicul credincios și comoara neprețuită la care avem toate motivele, pe deplin întemeiate și testate, să alergăm.