Scrisoare catre un prieten
M-am gandit deunazi la un om care nu mai crede în el. Si l-am simtit incremenit în pozitia in care s-a prabusit odat cu credinta lui. Paralizat, nu mai avea curajul nici macar sa se-ntrebe ce s-a-ntamplat cu el… Ma gandesc ca, daca ar mai fi putut sa se minta, ar mai fi putut face cate ceva. Stii, ca acei oameni care, dupa ce citesc manualele americane de supravietuit in societatea actuala, isi noteaza pe un biletel sau isi repeta in fiecare zi : „Esti cel mai bun, esti capabil, doar de tine depinde, poti !“ Si, uimitor, acest gen de autosugestie chiar reuseste unora.
Si, chiar daca, in mod normal n-ar reusi nici sa mearga 100 de metri, dupa ce-si „injecteaza“ niste incredere de sine, reusesc chiar sa alerge...
Si-atunci vin si ma-ntreb... ce e mai important: sa fii sau sa crezi ca esti ? Pentru ca poti fii, fara sa crezi ca esti si poti sa crezi ca esti, fara sa fii. Ironic, atunci cand esti, iti cunosti si limitele si scaparile. Si-atunci, increderea in sine e legata de nivelul de multumire de sine. Si, de obiciei, oamenii care sunt si ajung sa afle ce sunt, sunt niste perfectionisti. Nu se pot declara multumiti cu una cu doua.
In schimb, atunci cand nu esti, increderea in sine este construita mai ales pe rezultatul interactiunii tale cu ceilalti si pe capacitatea de a interpreta lucrurile in favoarea ta. Prin urmare, s-ar putea ajunge la concluzia paradoxala ca, cu cat te cunosti mai putin, cu atat poti avea mai multa incredere in tine. De altfel, atunci cand ai in fata o cutie inchisa, iti poti permite sa-ti imaginezi ce vrei ca se afla in ea. De multe ori, asta iti da un ascendent asupra celorlalti. Nici ei nu stiu ce e in cutie ( cu atat mai putin in tine, ca om ) si, prin urmare, sunt mai dispusi sa accepte povestea ta... Sau sunt liberi sa-si imagineze ce vor. Aici sunt conditionati de sentimentele care ii leaga de tine, de experienta lor de viata, de comparatiile pe care le fac, in functie de forma si culoarea cutiei, cu altele asemanatoare, al caror continut l-au aflat... dar, de cele mai multe ori, cu cat afirmi mai raspicat ca tu stii ca in cutie e... ceva, cu atat ceilalti vor renunta la a mai face efortul de imaginatie... Straniu, chiar si acest rezultat initial, acela de a-i convinge pe ceilalti ca esti asa cum spui, este un motiv foarte bun pentru a-ti hrani increderea in sine. Cu alte cuvinte, te crezi cu atat mai bun cu cat reusesti sa-i convingi pe ceilalti ca esti bun. Si asta e destul de usor, tinand cont de superficialitatea marii majoritati a relatiilor interumane.
Oamenii nu sunt capabili sa se cunoasca pe ei insisi, preocupati mult mai mult de a parea decat de a fi ( mai ales ca „a parea“ este destul de bine reglementat de convenientele sociale... stii cum trebuie sa fii ca sa fii „bun“, in timp ce „a fi“ e atat de riscant ), cu atat mai putin sa-i cunoasca pe ceilalti. Asta si daca i-ar interesa cu adevarat. Si-atunci, majoritatea relatiilor sunt, de fapt, „armonizarea“ a doua imagini. Sunt interactiunea dintre doua pareri proprii despre sine, si nu intre doua realitati.
Din pacate, si neincrederea in sine este determinata tot de rezultatul interactiunii cu ceilalti, filtrat de reperele asimilate in timpul vietii. Si ea vine tot pe fondul unei necunoasteri de sine. Tinzi sa devii, pentru tine, „imaginea“ esecurilor tale. Evident ca, intr-un cerc vicios, neincrederea duce la noi esecuri. Mai mult, duce la un fel de incremenire in proiect... Nu mai ai curajul sa intreprinzi nimic...
Din pacate, pentru oamenii de genul asta, oglinzile nu folosesc la nimic. Pentru ca ei vad in oglinda ce stiu ( cred ) ei despre ei. Am scris un aforism genial :))) „Prostia, cand se uita in oglinda, isi spune : Ce desteapta sunt !“ Si mai am unul „Nu te-ntreba pe cine vezi in oglinda. Intreaba-te cine se uita în ea“. Pentru ei oglinda foloseste ca legitimizare a imaginii lor despre ei. Si-si vor alege oglinzile in consecinta. Acelea care le permit sa-si reflecte nu adevarata imagine, ci cea pe care se bazeaza increderea de sine. Cati oameni care se cred frumosi, crezi ca n-ar sparge o oglinda care le-ar spune ca sunt urati ? Si-atunci, cum putem crede ca vor accepta langa ei alte oglinzi decat cele care le intaresc imaginea lor despre ei ?
Ma gandesc daca nu cumva cautarile noastre printre oameni nu sunt decat cautari ale acelei „imagini“ care sa confirme „imaginea“ noastra... daca nu cumva cautam, fara sa ne dam seama, acea oglinda care sa ne arate asa cum ne credem... Si, probabil, de aceea si esueaza mai toate relatiile...
Si stii efectul acela cand pui doua oglinzi fata in fata... Practic nu se vede nimic, decat reflectarea continua a „imaginilor“ celor doua oglinzi.
sursa. cafeneaua.com
|